Monolog epistolar
ISBN 978-630-6565-27-6
Anul 2024 pare să fie anul rememorărilor, al bilanțurilor, pentru Editura Biscara și pentru unii autori ai săi.
Se alătură, iată, celor care privesc spre trecut cu duioșie și prof. univ. Eufrosina Otlăcan, doctor ȋn matematici la Universitatea din Bucureşti. Dar nu cu o carte de specialitate, cum ar fi părut normal, ci cu autointitulatul „roman de dragoste” MONOLOG EPISTOLAR.
O serie de scrisori ne apropie destinele a doi tineri, Nelu (22 ani) și Victoria (18 ani), prin frumoasa lor poveste care a început în 1954 și a durat 34 de ani…
Mărturisește autoarea: Regӑsim ȋn aceste scrisori acea lume care, de multe ori, pare de neȋnţeles ȋn ziua de astӑzi. Şi totuşi, cititorul mai poate afla multe cugetӑri şi aspecte de viaţӑ socialӑ şi spiritualӑ, potrivite şi lumii acestui nou mileniu.
Și câtă dreptate are!
Indiferent de curgerea timpului, indiferent de momentul istoric, pare că fiecare generație are propria sa povară contextuală, care fie rafinează cugete și simțiri, fie le aruncă în spectrul vulgului anonim, abrutizant…
Glasul lui Nelu vibrează amar peste timp, de parcă ar deplânge drama actuală a omului cu spirit înalt, contorsionat de constrângerile prezentului…
Renunţ de-acum la masca de comedian ce am purtat-o şi sub care m-ai cunoscut cu luni ȋn urmӑ, revin din nou la firea mea, aşa cum eram cu ani ȋn urmӑ. Ȋntre lumea ce ţi-am arӑtat-o puţin şi lumea de-afarӑ, pe care o vezi şi tu, s-a ȋncins crâncena luptӑ ce va dura pânӑ la moarte!
Rețeta reușitei în viață este aceeași azi, ca și acum 70 de ani, ne-o confirmă tot un fragment de epistolă:
…existӑ ȋn acest Univers trei forţe pe care orice altӑ putere nu va fi ȋn stare sӑ le frângӑ. Ce poate fi mai mӑreţ decât izvorul infinit al adevӑrului, ce poate fi mai puternic decât voinţa şi cine va ȋndrӑzni sӑ stingӑ focul unei iubiri supranaturale?
Te-ntrebi, citind scrisorile-jurnal, din ce esență erau făcute ipostazele generațiilor trecute, aflate la granița între adolescență și maturitate? Cum să nu te înfioare puterea declamatorie a gândurilor așternute pe foi îngălbenite de timp, îmbrăcate în noile haine ale cărții? Spune tot Nelu:
Niciun om nu va putea sӑ mӑ facӑ sӑ tremur ȋn faţa lui, atunci când eu sunt sigur cӑ iubesc adevӑrul şi ȋn adevӑr trӑiesc; atunci când viaţa mea este toatӑ aprinsӑ ȋn focul iubirii şi luptei pentru desӑvârşire. Sunt mari vorbe, sunt cele mai de seamӑ… , dar nu se poate fӑrӑ ele. Vom cӑdea, ne vom pӑta mâinile, dar sӑ nu le uitӑm nicio clipӑ. Ele ne vor ridica din nou.
Stilul epistolar al personajului Nelu este, în sine, o mică operă de artă. Sub data fiecărei misive, apare un motto, de cele mai multe ori, un arabesc liric, sugestiv pentru conținutul ce urmează să fie devolat.
Surprinde foarte mult credința în Dumnezeu a unui personaj de esență pur științifică, Nelu împlinindu-se ca fizician…
Fii convinsӑ cӑ ȋn vacarmul acestei lumi, existӑ, ȋn afarӑ de alӑmuri sparte şi hodorogite, viori minunate, suflete curate şi lipsite de pecetea hoitului mirositor din care se hrӑnesc cei mulţi, care vor crea minunatul concert al lumii erei atomice! Cât de minunat este omul secolului nostru, cât de mult s-a apropiat el de Stӑpânul sӑu, prin strӑlucirea descoperirilor creierului sӑu şi cât de umilitor pentru el este ca dupӑ ce a atins culmi uriaşe, sӑ zacӑ din nou ȋn mijlocul minciunii!
Epistolele, reale, sunt scrise doar de Nelu, Victoria materializându-se, paradoxal, prin acoladele de tăcere, prin paranteze și puncte de suspensie. Simțămintele celor doi îi fac să se considere o unică ființă, destăinuirile unuia suplinesc tăcerea celuilalt. Nu e nevoie de două glasuri care să spună același lucru!
Tu eşti a doua personalitate, un alter ego, ȋn care trӑiesc cu aceeaşi vervӑ şi putere ca ȋn ego-ul meu propriu. Dacӑ scriu pentru Victoria, ȋmi scriu mie, scriu pӑrţii a doua din fiinţa mea…
Viața curge, anii sporesc în număr, povestea de iubire, aflată sub semnul greu al erudiței, se destramă, sfârșindu-se ca tot ce are un început.
Anii trec ȋn goanӑ, fӑrӑ sӑ simtӑ şi fӑrӑ s-o poatӑ spune. Dar noi, bieţi cӑlӑtori de-o zi, o ştim. E atât de scurt drumul, ȋn raport cu eternul, ȋncât e ȋnspӑimântӑtor şi dezolant. Ce-i de fӑcut?
Nu m-ai ȋnţeles şi nu poate fi nicio durere mai mare: e tot una cu umbra morţii. Voi striga şi eu cu Eminescu, deşi voi ȋnfrânge ȋn bucӑţi aceastӑ lume a minciunii, „Oh, organele-s sfӑrmate / Şi maestrul e nebun…” Principii, idealuri, voinţӑ, doruri, perfecţiune, victorie, toate, toate ȋmi par bizare şi fӑrӑ sens. Le simt, dar ce folos?… spune Nelu, văzându-se „stejar prăbușit”.
Eufrosina Otlăcan, un personj cu veleități dobândite într-o viață de profesor-formator, printre altele și membră a Colegiului redacțional al Revistei Curtea de la Argeș, ne prilejuiește întânirea cu un volum, care, întâmplător sau nu, prin vocea personajului Nelu, ne reamintește un rost dovedit de multă de vreme: „Seneca, filosof antic, spune cӑ niciun rând dintr-o carte nu este fӑrӑ o ȋnvӑţӑturӑ”.
Să o citim, așadar, să luăm aminte…
Sara Mina – editor
