Nuvelissime

ISBN 978-630-6565-13-9

Iată că o nouă carte, NUVELISSIME, a prozatoarei Angela Dina-Moțățăianu intră în portofoliul Editurii Biscara!

Cele două nuvele, Edenhan şi Ceainăria de la miezul nopţii, sunt legate intrinsec, atât prin anumite personaje (detectivul Antonel, Ecleruţa, Şefu’, care palpită între figurile principale şi secundare), cât şi prin simbolistica structurală.

Autoarea, tenace, construieşte naraţiunile cu răbdare şi persuasiune. Pare că, în ipostaza unui demiurg, a risipit vieţile personajelor precum nişte bibelouri sparte, iar acum se străduieşte să le recompună sub privirile cititorilor.

În Edenhan, o putem identifica pe scriitoare în personajele-pereche, dotate cu exacerbate puteri psihice (doctoriţa Valeria Bărbat şi Renate, ambele jonglând cu mentalismul… prin citirea gândurilor, predicţii, investigaţii sub hipnoză, programarea neuro-lingvistică…). În cealaltă nuvelă, prozatoarea se metamorfozează, în stil miraculos, în forma vie a Ceainăriei…, care naşte tablourile de pe proprii săi pereţi… o imagistică efervescentă a vieţii pe cale de a se constitui, de a-şi afla sensul ordonator şi de a se înscrie în formulele matematice ale destinului.

Personajele din prima nuvelă ne apar ca bolnave. Mai curând, ca… aparte, atipice, ieşite din comunul diurnului, captive în alte lumi. Maladii cu nume complicate sau simple accese temporare de amnezie (de fapt, staze în timpul cărora spiritele se reaşază pe scheletul altor paradigme) îi scot pe actorii pensiunii Edenhan din tiparul mulţimii obişnuite. În Ceainăria… se adună insomniacii, mai curând trăitorii într-un oniric obsedant. 

Edenhan şi Ceainăria… sunt doar nişte spaţii închise care-i protejează pe suprarealiştii ocupanţi. Închise fizic, dar, sfidând logica, deschise oricăror posibilităţi de intersectare a realităţii imediate cu multiple alte dimensiuni, căi, universuri. Dacă în Edenhan există o aparenţă de normalitate, dată de obiceiurile diurne, de ordinea realităţii la care sunt aduşi, uşor, uşor, azilanţii, în localul Ceainăriei… predomină o atmosferă absurdă. Crochiurile de pe pereţi anunţă intrarea în scenă a personajelor, marea lor majoritate se mişcă aleatoriu, camuflându-le existenţa celor purtate în vizorul invizibil de către autoare. Personajele principale, detectivul Antonel, zis Rândunel şi Şefu’, raisonneur-ul său, cu atenţia întinsă la maximum, înregistrează bizareriile şi, aparent, vor să le aducă în ordinea raţiunii.

Semnificativ este faptul că ambele naraţiuni se ţes pe motivul unor anchete, unor cercetări, unor iscodiri în păienjenişul faptelor, sensurilor, destinelor… Detectivul cu prenume şăgalnic, Antonel, diminutivând gravitatea misiunii lui, este liantul principal al acţiunii din ambele scrieri, mintea iscoditoare angrenată în aflarea relaţiilor care guvernează mica lume a Edenhanului, dar şi a Ceainăriei…, a situaţiilor care balansează între certitudine şi incertitudine.

Aşezarea nuvelelor în aceeaşi carte are efectul unei clepsidre orizontale. Dintr-un univers exterior dominat de o stare de aleatoriu absolut, sunt orientate spre Purgatoriul numit Edenhan spirite marcate de anomalii condamnabile de societatea rigidă, suficientă sieşi prin clasificări înguste şi aşezări în nişe incomode. Redate societăţii normale, anumite personaje, simbolic alese pentru a deveni punţi între cele două structuri epice, migrează în Ceainărie…, un alt spaţiu închis din care, de data aceasta, izbucneşte, paradoxal, perspectiva imaginarului nocturn… lăsând personajele să evadeze din nou în haos, în lipsa de reguli, de logică.

Sfârşitul fiecărei nuvele este o confruntare între realitate şi mister. În Edenhan, un ultim capitol induce pace în viaţa personajelor, iluzie răsturnată de mesajul dezvăluitor apărut de neunde pe un computer, simbolizând, parcă, întâlnirea miraculoasă cu voinţa implacabilă a autoarei. La finalul Ceainăriei…, când cifrul este aflat prin leşinul lui Antonel, totul intră în ordinea acceptată şi în aparenta normalitate. Pare că Ceainăria… nu (mai) există, totul dispărând în crepusculul unei zile neobişnuite. Întors din incursiunea în ireal, Antonel, cel care s-a aventurat în lumea creatoarei sale, rămânând profund marcat, trebuie să-şi verifice realitatea absolută şi încearcă să-i convingă pe ceilalţi de realitatea fantasticului.

Dialogul, monologul, descrierile… toate instrumentele de construcţie ale epicului se întretaie energic, în manieră cinematografică. Stilul prozatoarei răstoarnă legile fizicii şi, citind, timpul se comprimă. Cele două scrieri, dramatizate sau prinse într-o peliculă de film, ar fi incitant de convingătoare, ducând la armonizarea realului şi misterului, ambele secvenţial structurate de autoare.

Cartea Nuvelissime, prin reunirea celor două, în fapt, microromane care au şi nu au legătură, capătă forţa unui monolit. Prozatoarea a generat, în urma unui amplu exerciţiu scriitoricesc, o mostră perfectă de entropie estetică. Aparenta repartizare întâmplătoare a evenimentelor, ambiguitatea, relativitatea sunt efecte scenice ale jocului intelectual, metaforizat în întregime, la care ne provoacă Angela Dina-Moţăţăianu.

Scriitoarea pare să genereze un pariu cu noi, cititorii. Oare ne vom găsi vreodată propriile noastre sălaşuri, pensiuni ori ceainării, care să ne mijlocească evadarea spre lumi noi?!

Sara Mina