ARTICOLE

---

Prozopoeme absurd-suprarealiste, eșantioane de transmodernism

Notă: Mesajul articolului, scris în toamna lui 2024, avea să fie confirmat de Premiul al III-lea, secțiunea Volume, primit de Angela Dina-Moțățăianu la prestigiosul Concurs de la Timișoara, „Eminescu, un vis în așteptare”, în decembrie 2024, pentru aceste prozopoeme absurd-suprarealiste…

---

Centenarul Suprarealismului – Imaginar & Știință

Centenarul Suprarealismului – Imaginar & Știință

---

Despre vise…

Despre vise…

„Am ajuns în acea dimineață stranie într-un oraș care nu exista pe nicio hartă, o metropolă de umbre și lumină. Străzile erau pavate cu ceasuri suspendate, care ticăiau lent în ritmul lor propriu, schimbându-se într-o eternă tranziție între ieri și mâine. Fiecare pas pe pavimentul orar producea un ecou de secunde pierdute, iar lumina soarelui părea să se topească în cerul de sticlă al orașului…”

Așa începe darul literar semnat de domnul Radu Botiș, făcut Editurii Biscara. Fragmentul face parte dintr-un text scris în manieră suprarealistă, dedicat celor prezenți la evenimentul organizat în septembrie de Editura Biscara la Giurgiu, la invitația organizatorilor locali ai ZILELOR EUROPENE ALE PATRIMONIULUI. Proza VISUL DE IERI NOAPTE poate fi ascultată în întregime, în lectura autorului, la rubrica PODCAST a site-ului Editurii Biscara…

Îi mulțumesc domnului Radu Botiș de două ori! Și pentru această incantație profund rostită, și pentru faptul că Revista „Mărturii Maramureșene ” s-a numărat printre partenerii Editurii Biscara, care au promovat cea de-a IV-a ediție a Concursului de proză scurtă POLARIS, cu tema VISUL. Ceilalți susținători, cărora le mulțumesc deopotrivă, sunt: Biblioteca Județeană „Alexandru D. Xenopol” Arad, Biblioteca Județeană „Alexandru Odobescu” Călărași, Biblioteca Județeană „I.A. Bassarabescu” Giurgiu, Casa de Cultură a Municipiului Tecuci, Centrul de Cultură și Arte „George Topîrceanu” din Curtea de Argeș, Revista „Actualitatea literară”, Revista „Astra”, Revista „Caligraf” din Mehedinți, Revista „Hyperion”, Revista „Oltart”.

În urma Concursului, a rezultat o inedită Antologie de proză scurtă, numită VISE DESTINSE, ca semn al celebrării în 2024 a 100 de ani de la Primul manifest al suprearealismului, semnat de André Breton, acest volum fiind al patrulea proiect colectiv cu acest tip de literatură, generat de Editura Biscara în perioada 2023-2024.

„Realitatea este deja suprarealistă – nu în sensul lui Bosch, al lui Tristan Tzara, André Breton sau al oricărui alt precursor. Nici urmuziană nu este, în accepţiunea grăbită, cea în care se asociază universului Stamate-Ismail-Gayk-Grummer prezumţia de absurd. Ce a rămas dincolo de toate acestea? Imprevizibilitatea. Anomia. Regula de a nu exista nicio regulă…”, spune în deschiderea Antologiei academicianul Gheorghe Păun.

Și totuși, cei 15 autori reuniți în paginile volumului suprarealist au dat altă conotație ideii de a scrie fără nicio regulă, majoritatea folosindu-se în mod premeditat de trucurile discontinuității, ale absenței cauzalității în firul epic, efectul de suprareal fiind obținut prin eflorescențe de vocabule din sfere semantice diferite, rezultând proze pseudo-lirice. Alții, mai experimentați, au valorificat canoanele clasice (narațiune cu personaje distincte, scenariu determinist, cu structuri relativ simetrice), dar au construit epicul pe un eșafodaj de idei paradoxale, bizare, iraționale, surprinzând cititorul.

Alean, text scris deȘtefania Miclea (Cluj-Napoca), poate fi o anti-întâlnire c-un Zburător așteptat, muritor însă. În Cea mai frumoasă zi din viaţa mea, autoarea Ana-Maria Chircea (Oradea) își localizează spațiul suprarealității într-un melanj fizico-psihic (habitaclul personajului și amintirile sale), unde, lucru straniu, animalele au glasuri de alter-ego. Liliana Toma (Brăila) desăvârșește creația propriului personaj-pictor, dăruindu-l cu o întâlnire de vis… în vis (Dublă pasiune la conac). Mariana Al-Saleh (Motru) ne face să pășim printr-o oglindă în suprarealitatea personajului propriu (În oglindă). Iar Gabriela-Mădălina Pîrvulescu (Craiova), prin Jurnalul Crăciunului trecut, ne aruncă într-un fel de perpetuum mobile al confuziei, al nelămuririi… proiectat într-un cadru sacru, festiv.

În Camera de chihlimbar (Florentina-Loredana Dalian – Slobozia), lipsa rațiunii deschide orizonturi noi, reapariția ei… închide brusc fantele de acces către suprarealitate. În Floarea de cristal (Gheorghe Varganici – Fălticeni),contactul cu o altă lume este mijlocit de o pereche inedită – o floare de cristal și o fată cu ochi de argint, posibile fațete ale aceluiași ghid spre această altă lume. Aventura suprarealistăsemnată de Mara-Ioana Zaharia (Vânători – Galați) se petrece într-un spațiu evident non-euclidian, Omul (de) pe orbită fiind conștient de ce i se va întâmpla chiar înainte de propria sa naștere. Lucia Eniu (Pașcani)răvășește lectorul printr-o nonconformistă și efervescent-bizară creație, o Poemă boemă. Spiritul în ascensiunea pentagonică este o călătorie săvârșită printr-un vis regresiv, așa cum ne propune Andreea-Florina Șerbulea (Câmpina). Totul se sfârșește printr-un paradoxal haos al naturii, sub semnul unui pentagon… Să fie cel al simetriei dictate de numărul de aur?! În Șaua (cuvânt ce ne duce cu gândul la punctul de inflexiune al unui spațiu hiperbolic), Mihai Lungu (Constanța) induce iluzia unei suprarealități spre care obligatoriu temerarii aleși ascensionează, iar când intervin stimuli ostili accederii, aceștia recad în universul banal, încărcați de amintirea timpului care se înrudește cu fluturii, iar Visul, proza Elenei Căpățînă (Buzău) redă o ingenioasă personificare chiar… a titlului! Visul își scrie singur dorințele în propria Carte de vise…

Au existat și abordări ale visului care-l dezvăluie drept acel hiper-spațiu-timp în care se generează acțiuni, ce influențează realitatea perceptibilă. Textul Minimilian și funcția de gradul al doilea antrenează deplin cititorul într-o întâlnire plină de prospețime cu absurdul; Sebastian-Alexandru Popa (Arad) apelează la conexiuni năstrușnice cu termeni-surpriză și dăruindu-i prin vis personajului principal soluţia sperată de acesta… Aceeși idee domină și prozele A opta moarte, scrisă deRodica Bretin (Brașov)și Aventură onirică, creațiaAngelei Dina-Moțățăianu (București). Comună celor două autoare le este plasarea suprarealității în spații închise, care lasă, totuși, loc expansiunii, variabilității (camera de refugiu a Rodicăi Bretin, visul-nod al personajului principal în care se accesează alte realități), precum și concomitențelor absurde (dressing-ul unde începe aventura onirică propusă de Angela Dina-Moțățăianu are ferestre spre cosmos, dar și o masă coloidală ce îmbrățișează personajul suspendat, încremenit, în vreme ce, alăturate obiecte își trăiesc în freamăt propria revoltă fatidică pentru om). Ambele scriitoare decid schimbarea realității manipulând visul, lăsând la final să picure necesara îndoială asupra reușitei…

Dincolo de valoarea literară intrinsecă Antologiei rezultate, Concursul POLARIS a generat și o altă revelație revigorantă pentru iubitorii de literatură suprarealistă, anume evidenţa că prozatorii selecționați acoperă toate regiunile istorice ale țării!

Am putea spune că, fără să se întâlnească niciodată, condeieri din spații citadine diferite au trecut printr-un proces de transcendere a granițelor realității, ajungând cu toții în același straniu oraș al domnului Radu Botiș, pavat cu ceasuri suspendate, fiecare dăruit cu alt timp… măsurând concomitența existențială.

Spune autorul VISULUI DE IERI NOAPTE în finalul prozei sale: „Când visul a început să se estompeze, am simțit cum orașul se topește într-un abur de realitate. Am fost înghițit de zori, iar toate ceasurile au tăcut într-o liniște absolută. M-am trezit… cu senzația că ceva magic se sfârșise, dar am rămas cu gustul dulce al vinului viselor și ecourilor misterioase ale ticăiturilor pierdute.”

Eu, mai optimistă, consider sfârșitul evocat drept un nou început și sper ca întâlnirea prozatorilor din Antologia VISE DESTINSE să fie de bun augur pentru viitorul portofoliului de cărți altfel ale Editurii Biscara. Maniera suprarealistă nu este la îndemâna tuturor creatorilor de literatură, dar există o mișcare aparent browniană, ce așteaptă doar un pretext pentru a migra în mod ordonat către omogenitate valorică!

Visul meu este ca Editura Biscara să ofere în continuare, prin Concursul de proză scurtă POLARIS, astfel de prilejuri scriitorilor consacrați sau aflați la început de drum…

Sara Mina, editor

---

Un dar pentru Ziua Seniorilor

Un dar pentru Ziua Seniorilor

---

Salvador Dalí și sinergia artelor în suprarealism

Salvador Dalí și sinergia artelor în suprarealism

---

Sara Mina-articol publicat în Revista CURTEA DE LA ARGEȘ – Anul XV, Nr. 8(165), Septembrie 2024

http://www.curteadelaarges.ro/XV_9_166.php

---

Sara Mina-articol publicat în Revista CURTEA DE LA ARGEȘ – Anul XV, Nr. 8(165), August 2024

http://www.curteadelaarges.ro/XV_8_165.php

---

Sara Mina-articol publicat în Revista CURTEA DE LA ARGEȘ – Anul XV, Nr. 6(163), Iunie 2024

http://www.curteadelaarges.ro/XV_6_163.php

---

Anul Urmuz s-a încheiat, aventura suprarealismului continuă…

În 2023 s-au împlinit 140 de ani de la naștere și 100 de ani de la moartea „trist-genial-paradoxalului Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, cunoscut sub numele literar Urmuz”, cum îl numește academicianul Gheorghe Păun pe cel care a intrat in istoria universală a literaturii drept precursor al dadaismului, al literaturii suprarealist-absurde…

Academicianul Gheorghe Păun, matematician de renume, dar și binecunoscut om de cultură, redactor-șef al Revistei CURTEA DE LA ARGEȘ, este cel care a generat, practic, al patrulea val de reconsiderare istorică a lui Urmuz, declanșând o amplă mișcare de promovare a operei urmuziene, dar și a semnelor foarte consistente ce nu contenesc să apară din partea exegeților urmuzieni. Toate evenimentele dedicate Anului Urmuz și multe alte informații se regăsesc pe site-ul www.curtealuiurmuz.ro, care este administrat de Editura Biscara.

Am fost onorată în anul 2022 de hotărârea academicianului Gheorghe Păun de a încredința Editurii Biscara ultimul volum al trilogiei LA CURTEA LUI URMUZ. Aproape jumătate din cele 77 de texte cuprinse în carte se concentrează asupra lui Urmuz, restul eseurilor fiind destinate absurdului din prezent. Barbarismele englezești și mutilarea limbii române, deșcolarizarea României, repudierea tradiției și a valorilor culturale ale trecutului, tarele adâncite în timpul pandemiei pe întreg mapamondul – manipularea exacerbată, viața în online, polarizarea societății, pericolul totalitarismului, deghizat sub vălul democrației, involuția omului… iată câteva din temele captivante, abordate convingător de către autor.

În 2023, Editura Biscara a continuat efortul de omagiere a lui Urmuz. A publicat două cărți de prozopoeme absurde, scrise de Angela Dina-Moțățăianu, ce are în portofoliu 32 de volume de proză şi poezie apărute din 2010 până în prezent şi 26 de premii obţinute începând cu 2013, dintre care 9 pentru volume… Regăsim, așadar, în URSUZISME (februarie 2023) și în ARICISME (septembrie 2023) câte 100 de texte de proză rimată, cu logică distorsionată și muzicalitate interioară, scrise într-o manieră profund apropiată de jocul intelectual urmuzian. Ironie şi autoironie se înlănţuiesc dinamic şi captivant într-un liric presărat cu pusee frapante de imaginar. Însuși academicianul Gheorghe Păun remarca natura duală a prozopoemelor :<<… microeseurile sunt, de fapt, serioase, preocupate, desfăşurându-se, în stil urmuzian, pe mai multe niveluri, nu trebuie rămas la cel superficial, al eflorescenţelor lingvistico-umoristice, sub ele ne aşteaptă „săgeţi, fulguraţii aspre pentru metehne terestre”…>>.

A urmat frumoasa aventură a celei de-a treia ediții a Concursului de Proză scurtă POLARIS, care a lansat doritorilor provocarea de-a scrie un text absurd-suprarealist, pornind de la un fragement de text urmuzian, ales drept motto. Editura Biscara a avut alături parteneri redutabili pentru promovarea concursului, cărora le mulțumește încă o dată: Revistele MIȘCAREA LITERARĂ, PLUMB, LEVIATHAN, SPAȚII CULTURALE, dar și Bibliotecile Județene din Argeș, Arad și Giurgiu. A rezultat o antologie cu 20 de proze, despre care academicianul Gheorghe Păun a spus: <<Texte scânteietoare, tinereşti …, scrise cu o vădită plăcere a jocului cu ideile, cu logica, cu imaginaţia, cu cuvintele, uneori mai aproape de Urmuz…, alteori mai dadaist, uneori cu atingeri SF, poetice, kafkiene, cu sugestii filosofice sau nu, mai gratuite adică, cel puţin la prima lectură. Interesant este că textele sunt bine şlefuite (poate e şi efectul selecţiei), găsim unul şi cu rime interioare (îmi aminteşte de spusa lui Marin Sorescu, cum că scrierile urmuziene pot fi reconstruite pe strofe şi distihuri), avem uneori (dar nu totdeauna – probabil că vârsta autorilor a adăugat oarece febrilitate textelor) şi sentimentul scrierii cu liniştea unui mare prozator, cum spunea Călinescu despre stilul lui Urmuz. Oricum, construcţiile (epice, în măsura în care există desfăşurări epice) sunt matur-inventive, se vede că autorii au „şcoala” suprarealismului, întâmplările improbabile, le-aş zice chiar imposibile, ludic-onirice…>> [Anul Urmuz 2023 – O antologie ca o jucărie-feerie-bijuterie, Ziarul ARGEȘ EXPRES, 11 octombrie 2023].

Antologia DESTINE CLANDESTINE și cărțile de prozopoeme absurde ale Angelei Dina-Moțățăianu au fost vedetele unor prezentări de carte organizate de Editura Biscara în septembrie 2023, în parteneriat cu Bibliotecile Județeane din Giurgiu și Buzău. Lansarea oficială a volumului DESTINE CLANDESTINE a avut loc la Biblioteca Metropolitană București pe data de 25 octombrie, în cadrul unui eveniment patronat de academicianul Gheorghe Păun. Cu acea ocazie, au fost prezentate în detaliu fascinantele texte antologate…

Proiectul de celebrare a lui Urmuz s-a finalizat în noiembrie 2023. Academicianul Gheorghe Păun a strâns, spre aducere-aminte, tabletele sale cu teme urmuziene plasate drept jaloane anul trecut în săptămânalul ARGEȘ EXPRES, dar și articole din alte reviste prestigioase. Iar rodul acestui efort a generat volumul ANUL URMUZ 2023, publicat în decembrie tot de Editura Biscara.

Cartea se deschide cu o succintă cronologie a Anului Urmuz 2023 și se încheie cu o bibliografie atent cântărită care, anticipează cu speranță autorul, va crește în timp. Între aceste două pietre de hotar, autorul a inserat momentele reprezentative ale lui 2023. Sunt aici eseuri despre punctul central al anului – Simpozionul Internațional de la Curtea de Argeș (17-19 martie 2023), dar și despre evenimente-picanterii (botezarea asteroidului Urmuz, dar și a Cafenelei din Curtea de Argeș „La Urmuz”)…

De asemenea, cititorul va descoperi informații despre cărți de inspirație urmuziană, despre eforturi de reconstituire biografică, despre opere de artă vizuală iscate de fenomenul Urmuz (sculpturi, portrete), despre traduceri ale puținului și consistentului scris urmuzian, despre momente capitale ale destinului scriitorului născut pe plaiurile argeșene, despre „paradoxuri-bizarerii” ținându-se scai de umbra lui Urmuz, despre veselia tristului neuitat și a „pahucilor” săi, despre efectul dramaturgic al scrierii lui Demetrescu-Buzău,  despre muzica sa ori cea inspirată de opera-i…

Autorul ne dezvăluie punctele de intersecție ale lui Urmuz cu alte nume mari ale noastre – Eminescu, Caragiale, Tudor Arghezi, Eugen Ionescu, Nichita Stănescu, Geo Bogza… dar, mai ales, cu numele celor ce și-l arogă drept precursor în literatura de avangardă. De asemenea, sunt considerații despre evocările cu subiect urmuzian ale unor editori și critici – Sașa Pană, Matei Călinescu, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Tudor Vianu, Ov.S. Crohmălniceanu, Nicolae Manolescu, Ion Pop, George Pruteanu… Foarte incitante sunt argumentele potrivite imaginii de „înainte-mergător” a lui Urmuz, cel care și-a depășit epoca!

Anul 2023 s-a încheiat, dar academicianul Gheorghe Păun ne anunță de pe coperta acestui volum-epilog : <<Cum scria undeva George Pruteanu, „despre Urmuz abia de-acum trebuie să stăm de vorbă”…>>.

Așadar, cu gândul la Urmuz, ne bucurăm că aventura sărbătoririi suprarealismului continuă și în 2024, când se împlinesc 100 de ani de la Primul Manifest al lui André Breton…

Editura Biscara are noi proiecte în acest context: o altă colecție de texte absurd-suprarealiste, tot de inspirație urmuziană, un volum colectiv de proză SF & Fantasy dedicat copiilor, dar și sperata Antologie ce va rezulta în urma Ediției a IV-a a Concursului POLARIS de proză scurtă, care va avea o temă suprarealistă…

Mi-aș dori ca toate aceste încercări să ne ajute, poate, să descoperim împreună – cititori, scriitori, critici, editori…–, un sistem conștient, logic pentru decantarea propriilor noastre vise, pentru expunerea lor controlată într-o formă artistică explozivă, inedită, încântătoare! Poate că, printr-un mecanism reversibil, decantând frumosul din artă, în toate cele șapte forme de manifestare ale ei, ne vom putea re-induce, la un moment dat, în inconștientul propriu, credințe și valori care, în timp, să ne facă să evoluăm cu adevărat ca individ, nație, specie…

Sara Mina-articol publicat în Revista MĂRTURII MARAMUREȘENE – nr.18-19/2024

https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2024/05/20/noua-aparitie-marturii-maramuresene-sub-egida-uzpr-revista-de-cultura-traditie-si-atitudine-civica/#more-77322

---

Sara Mina-articol publicat în Revista CURTEA DE LA ARGEȘ – Anul XV, Nr. 5(162), Mai 2024

http://www.curteadelaarges.ro/XV_5_162.php

---

Magicul popular din proza scriitoarei Angela Dina-Moțățăianu

A te îndrepta spre universul satului românesc, a-i lumina glasul, obiceiurile, credinţa pare a fi un demers desuet într-o lume în care privirile se pleacă exclusiv spre un citadin aglomerat de gesturi superficiale, sub semnul unei permanente şi inutile întreceri cu timpul. Din păcate, prezentul decadent vine şi estompează atât perceptivitatea fiinţei umane, cât şi dorinţa de-a perpetua conştient matricea culturală genetică.

De aceea e bine să ascultăm glasul elitei, care ne reaminteşte repere existenţiale… Academicianul şi filosoful Alexandru Surdu spunea: „Tradiţia este merindea sufletului.”

Una dintre autoarele publicate de Editura Biscara şi care demonstrează că rezonează cu astfel de mesaje este Angela Dina-Moțățăianu (are în portofoliu 32 de volume de proză şi poezie publicate din 2010 până în prezent şi 26 de premii, obţinute începând cu 2013, dintre care 9 pentru volume…).

Scriitoarea bucureşteană, cu rădăcini în arealul istoric oltenesc, concretizează cu entuziasm această provocare, continuând să creadă în amprenta spirituală a neamului, în puterea lui de regenerare, în tihna traiului patriarhal, fără a-l idealiza însă, fără să-i ascundă neajunsurile.

Consistenţa prozei sale ţărăneşti vine din construcţia filigranată a personajelor, din firul epic oscilând între un comic de situaţie şi tragicul unei realităţi recreate, perfect plauzibile, din limbajul bogat, din varietatea lexicală contextuală, din efectele stilistice ale vocabulelor trezite din uitare, din ruperile de ritm provocate de îmbinarea dialogului sec şi profan al personajelor cu vocea auctorială predominant lirică, invocând sacralitatea…

Dar, parcă mai presus de orice, transpare caracteristica dominantă a prozei Angelei Dina-Moţăţăianu, anume luminarea graniţei fluide dintre real şi fantastic.

Două dintre volumele premiate ale Angelei Dina-Moţăţăianu îşi trag evident esenţa din magicul popular.

CASA MORŢILOR (Ed. Rafet – format letric, 2020 şi Ed. Biscara – format digital, 2020) a primit Premiul Fănuş Neagu la ediţia a XIII-a din 2020 a Festivalului Internaţional de Literatură „Titel Constantinescu”.

În această carte, autoarea proiectează asupra morţii lumina filosofiei populare, dominate de mentalitatea mioritică. Nu e vorba de acceptarea obedientă a implacabilului, ci de puterea de transcendență, de accederea la îmbrățișarea Creatorului. În toate cele 16 proze din volum (tot atâtea trepte ale unei mitologii proprii) apare motivul animalului psihopomp, călăuză în labirintul vieţii terestre, profane, dar şi pentru sufletele plecate în lumea morţii. Animalele sacre devin, într-un fel, alter-ego-ul personjelor principale din fiecare construcţie epică. Astfel, oameni şi vieţuitoare cu caracter mitic trec dincolo de zalele unui lanţ trofic incert, unindu-şi fiinţele în credinţa ultimei revelaţii: aflarea dumnezeirii. Sau, cum spune autoarea în finalul cărţii: „În toată preajma e-o tihnă adâncă… culorile se-mbină armonios în apusul de soare… Sonurile pădurii bucură firea, peste care domneşte înţelegerea c-aici timpul e încremenit… că viaţa şi moartea n-au înţeles… că sufletele dinspre mâine întâlnesc pe cele de ieri într-o împletire ce doar Bunul Părinte o va dezlega la sfârşitul lumii…”.

Cartea CASA MORŢILOR ne apare ca o frescă a unei lumi româneşti ce apune, din păcate, ireversibil, a unei credinţe strămoşeşti în eternitatea aflată în mişcare…

Altă colecţie de proză scurtă, CÂND VÂRCOLACII SORB LUNA… (Ed. Biscara – format letric, 2022) a fost recompensată în mai 2023 cu Premiul II la Festivalul Naţional de Literatură „Armonii de primăvară”.

Ce aflăm aici?! Îngeri păzitori sub diverse înfăţişări (Ziua Cucului, Ce să fi fost?!), spectrul morţii şi inutila fugă de implacabil (Nădejdea lui Năpastă), autoflagelări şi pedepse pentru păcate reale ori nu (Mitu, Doftoroaia), puterea credinţei şi a obiceiurilor perpetuate aproape genetic (Ovidenie, Lingura, cana şi săcăteul), minuni dumnezeieşti ce rezolvă blocaje cognitive (Cai albi, Mamaricu, Focurile vii), efectul regenerator al amintirilor (Năluca, Secera lunii), ochi cereşti care văd în viitor (Scorbură, Tolea) şi urechi tremurând la mesajele trecutului (Vocile), alunecarea dintr-un univers în altul în căutarea unui punct de sprijin în aventura înţelegerii (Când vârcolacii sorb luna…), pusee metempsihotice, care duc la retrăirea unor legende (Podul lui Dumnezeu)… Iraţionalul revigorat prin forţa miticului pare a fi miezul celor 17 povestiri, semn al structurii arhetipale proprii nouă, românilor, evident identificabilă în conceptul artistic al autoarei.

Şi proza destinată de scriitoarea Angela Dina-Moţăţăianu celor mici glisează adesea către magicul popular!

Povestirile pentru copii sunt o combinaţie terapeutică de joc al emoţiei estetice şi joacă a întâmplărilor, din care noi, maturii, citindu-le, ieşim vindecaţi de uitarea propriei neprihăniri! Este motivul întemeiat pentru care în 2021 şi în 2022, câteva astfel de proze inedite ale Angelei Dina-Moţăţăianu au fost incluse în primele două ediţii ale Antologiei POVEŞTI DE NOAPTE BUNĂ, proiect gestionat de Biblioteca Judeţeană Alba. Iar efectul imediat al acestor aprecieri a fost apariţia a 3 cărţi distincte, destinate de autoare celor mici.

În FABULAŢII DESPRE INOCENŢI (Ed. Biscara, 2021), cu priceperea de a da forţă vizuală şi preţ fiecărei vocabule, prozatoarea ne copleşeşte cu dorul de zilele vârstei de aur.

Indiferent de limbaj, de timp şi de cadrele cinematografice ale epicului care-i îmbrăţişează, inocenţii autoarei sunt captivanţi! Unii îşi biruie frica, evadând în credinţă ori fantastic, alţii fac alegeri, trăgându-şi vigoarea din subconştientul lor curat. Singuri sau ocrotiţi de prieteni reali ori nu, găsesc soluţii şi explicaţii pentru orice, chiar şi pentru moarte… sfidează distanţe şi timp… creează obiecte şi lumi!

 Nu întâmplător cartea începe şi se termină cu două proze centrate pe acelaşi personaj, Povestitorul, ivit în lumea magică a satului, acolo unde linia dintre basm şi realitate este imperceptibilă. În deschiderea volumului, copilul aflat în pericol de moarte transcende graniţa către o altă lume, aventurându-se într-o întâmplare incredibilă, iar în ultimul text, într-un episod oniric, retrăieşte un eveniment istoric. În ambele situaţii, improbabilitatea faptelor are greutate; totuşi, dovezi materiale spulberă logica neacceptării lor…

Sub forma unor flash-uri concentrate, în TIMP DE POVESTE (Ed. Biscara, 2022) sunt înfăţişate întâmplări în care se infiltrează imaginarul diurn sau nocturn, revigorând un adevăr uitat, anume că lumea poveştilor este cea în care se formează caractere şi bune deprinderi.

Astfel, aventura cunoaşterii lumii devine mult mai accesibilă, capătă sens pentru minţile necoapte, dar avide să afle, să ştie… Dominanta micului volum este, de data aceasta, un timp patriarhal, statornic, atotcuprinzător. Tihna indusă de senzaţia de imuabil a valorilor tradiţionale pare să fie principala coordonată a universului dezvăluit de autoare, cea care afirmă cu tărie, prin glasul unei eroine din carte, că „minuni dumnezeieşti sunt şi vor mai fi pe pământ, păstrate în sipetul cu amintiri despre întâmplate ori doar visate fapte…”. Volum a primit Premiul al II-lea la Festivalul Internaţional de Creaţie VRANCEA LITERARĂ – Secţiunea Literatură pentru copii, în septembrie 2023.

Sub convingătorul condei al Angelei Dina-Moţăţăianu, universul înconjurător devine un caleidoscop fermecat, devoalat doar celor care (se) cred într-un… timp încremenit, un timp de poveste!

Nici în volumul CRÂNGUL CU VISE (Ed. Biscara, 2023) nimic nu este artificial în expunere şi dialog, nici o atitudine nu este repetabilă, nici o reacţie nu este previzibilă! Misterul predomină, fantasticul strecurându-se în viaţa de zi cu zi.

Prozatoarea trezeşte acum în conştiinţa micilor cititori o altă menire, cea a ocrotirii moştenirii spirituale, lăsate de generaţiile anterioare. Mai ales în povestirile care deschid şi închid cartea, personajele se confruntă cu magicul popular ca bun existenţial neperisabil (copilul Sabin îl află pe Omul Pădurii ce-şi avea sălaşul în trunchiul secular al unui tei argintiu, salvându-l de la pieire, odată cu întregul crâng, iar adolescenta Ana, contopindu-se c-un stejar fermecat, alungă Vâlvele în Noaptea Rusaliilor, îndepărtând primejdia ce plana asupra satului…).

Iluzia realităţii e atât de puternică, încât suntem tentaţi, citind poveştile, să ne adjudecăm câte un fraged avatar, care să ne ajute să evadăm în miraculoasa lume a Angelei Dina-Moţăţăianu, chiar şi pentru o fugară clipă…

În toate fanteziile pentru cei mici te frapează indisolubila conexiune între copii şi bătrâni, înţelegând, în final, că cele două ipostaze temporale generice sunt o reprezentare a semisferelor spirituale ce se atrag inevitabil spre completare, spre reunire. Care este miza finală? Nemurirea! Vârstnicul îşi transferă în lumescu-i ultim urmaş, direct ori întâmplător, din proximitate, toată averea cunoaşterii şi înţelegerii vieţii, salvându-şi spiritul de la pieire. Pare să fie, în viziunea autoarei, un ritual pe care trebuie să-l parcurgă fiecare senior pentru a putea începe înspăimântătoarea, inevitabila şi, totodată, sperata izbăvire transcendentă… O relaţie pe care prozatoarea o regăseşte şi drept fundament al tradiţiei, al moştenirii culturale, ca simbol al iluminării, făcând-o să vibreze în textele sale.

Prin fiecare povestire dăruită nouă, scriitoarea Angela Dina-Moţăţăianu se metamorfozează în personajele sale, cu vârste şi chipuri diferite şi celebrează lungul şir de înaintaşi, cunoscuţi ori doar bănuiţi, incitându-ne să ne cufundăm privirea în alungita umbră a trecutului şi să ne bucurăm de viziunea unei armonioase regăsiri a esenţei strămoşilor.

Sara Mina – articol publicat în Revista Acta Etnographiae – Nr.1-2-3 (aprilie 2024)

---

Martie, luna lui Urmuz

Martie, luna lui Urmuz

---

Un dialog despre celebrarea cărții

Un dialog despre celebrarea cărții

---

Zi de sărbătoare la Biblioteca Metropolitană București

Zi de Sărbătoare la Biblioteca Metropolitană București

---

Anul Urmuz 2023. Epilog

Anul Urmuz 2023. Epilog

---

Din Calendarul de toamnă urmuzian…

Din Calendarul de toamnă urmuzian…

---

Puterea absurdului în Anul Urmuz

Puterea absurdului în Anul URMUZ

„Trăind de-amar de ani absurdități letale, /românii lăcrimează… cu spiritul difuz! / Haz nu mai fac în umbra lui Caragiale, /aflând acum prea lesne tristețea lui Urmuz!”
Cu acest motto am început aventura prezenței Editurii Biscara la Zilele Europene ale Patrimoniului (21-23 septembrie 2023) de la Giurgiu.
La generoasa invitație a organizatorului, Biblioteca Județeană „I.A. Bassarabescu” Giurgiu, am decis să vorbim despre „Puterea absurdului în Anul URMUZ”. Astfel, într-un cadru încărcat de energie pozitivă (recent inaugurata Sală
„Ileana Popovici” a Teatrului „Tudor Vianu” din Giurgiu), vineri, 22 septembrie, am avut plăcerea să derulăm un scenariu cu un subiect mai puțin obișnuit…
În 2023 se împlinesc 140 de ani de la naștere și 100 de ani de la moartea „trist-genial-paradoxalului Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, cunoscut sub numele literar Urmuz”, cum îl numește academicianul Gheorghe Păun pe cel care a intrat in istoria universală a literaturii drept precursor al dadaismului, al literaturii suprarealist-absurde…
Academicianul Gheorghe Păun, matematician de renume, dar și binecunoscut om de cultură, redactor-șef al Revistei CURTEA DE LA ARGEȘ, este cel care a generat, practic, al patrulea val de reconsiderare istorică a lui Urmuz, declanșând o amplă mișcare de promovare a operei urmuziene, dar și a semnelor foarte consistente ce nu contenesc să apară din partea exegeților urmuzieni.
Editura Biscara a fost onorată în anul 2022 de hotărârea academicianului Gheorghe Păun de a ne încredința ultimul volum al trilogiei LA CURTEA LUI URMUZ. Aproape jumătate din cele 77 de tablete cuprinse în carte se
concentrează asupra lui Urmuz, restul eseurilor fiind destinate absurdului din prezent. Barbarismele englezești și mutilarea limbii române, deșcolarizarea României, repudierea tradiției și a valorilor culturale ale trecutului, tarele adâncite în timpul pandemiei pe întreg mapamondul – manipularea exacerbată, viața în online, polarizarea societății, pericolul totalitarismului, deghizat sub vălul democrației, involuția omului… iată câteva din temele captivante, abordate convingător de către autor.
La Giurgiu, în calitate de mesager al academicianului Gheorghe Păun, am prezentat evenimentele principale care au marcat până acum Anul URMUZ și care se regăsesc în detaliu expuse pe site-ul www.curtealuiurmuz.ro.
Caricaturi ale lui Urmuz au fost așezate pe câteva scaune, în prezidiu… pentru a incita curiozitatea celor prezenți vis-à-vis de rodul proiectului UZPR filiala Prahova, o inițiativă a graficianului Nicolae Ioniță, care a reușit să antreneze 180 de artiști din 60 de țări în jocul reprezentării caricaturizate a chipului urmuzian.
Un alt obiectiv al Editurii Biscara la Giurgiu a fost legat de prezentarea a două volume cu prozopoeme absurde, semnate de scriitoarea Angela Dina-Moțățăianu (31 de cărți în portofoliu, începând cu 2010; 24 de premii, din care 8 distincții pentru 9 volume, din 2013 până în prezent) și dedicate special Anului URMUZ. După citirea a câtorva prozopoeme, autoarea a mărturisit: „Cele scrise aici de mine par o joacă… un feedback întâmplător şi glumeţ la o provocare oarecare. Totuşi, învăţând de la Urmuz, scrisul meu a devenit un joc premeditat, încorsetat în cutume, în reguli, care pun în mişcare încărcătura cuvântului, transformând-o în cale de convingere…”. Evenimentul s-a încheiat cu prezentarea rodului unei colaborări de excepție pe care Editura Biscara a avut-o și cu Biblioteca Județeană Giurgiu (alături de alți cinci parteneri) pentru organizarea Concursului de proză scurtă POLARIS, ediția a III-a, 2023. Concursul a lansat o temă urmuziană și Antologia rezultată, numită DESTINE CLANDESTINE, numără 20 de texte scrise în manieră absurd-suprarealistă de autori din toată țara. La eveniment, alături de scriitoarea Angela Dina-Moțățăianu, a cărei proză, BASM PLUVIAL, se găsește în Antologie, a participat și un alt finalist al concursului, anume tânărul giurgiuvean de 17 ani, Mihai-Claudiu Cazan, care nu se află la primul succes literar al său. Acesta a încântat auditoriul prin mărturisirea-i: „Alegând să particip la concurs, m-am apropiat foarte mult de Urmuz, atât pe plan cultural, cât și pe cel emoțional. Citind despre viața lui, am simțit că aflu detalii din intimitatea unui prieten de mult pierdut. Nu numai că l-am cunoscut pe Urmuz prin intermediul concursului, dar am descoperit și o altă parte din mine.”
Mulțumindu-le participanților la eveniment și organizatorilor pentru onoarea făcută Editurii Biscara prininvitația de a fi prezentă la această amplă suită de evenimente, îndrăznesc să-l citez pe academicianul Gheorghe Păun: „Cu siguranţă, de pe asteroidul său ori din altă parte, Urmuz se bucură…”.

Sara Mina – editor

---

Jocul cuvintelor scriitoarei

Angela Dina-Moțățăianu

Jocul cuvintelor scriitoarei Angela Dina-Moțățăianu

---

Elevul Voicu C. Vasile (Voiculescu C. Vasile) a urmat primii doi ani de liceu la Buzău. între 1897 și 1901 s-a aflat la Liceul „Gheorghe Lazăr”, din București. A fost găzduit de Florica, sora mai mare și nașa de botez, căsătorită cu Ilie Ștefanescu, inginer de drumuri. A fost coleg cu George Ciprian (Gh. Constantinescu), Demetru Dem. Demetrescu (Urmuz) și Nicolae Constantinescu. Fiecare din ei a influențat, mai mult sau mai puțin, formarea artistică a viitorului medic și scriitor.

într-o tabletă din 2 ianuarie 1932, inclusă, în 1986, în volumul „Gânduri albe”, îngrijit de Victor Crăciun și Radu Voiculescu, este evocat geniul băiatului slăbuț și oacheș, cunoscut de colegi ca Mitică Buzău, știut la fiecare oră în ultima bancă. Ironic, „drăcos până la geniu”, inventiv fără limite, avea de înfruntat rigiditatea directorului Panu, care exersa „iobăgia școlară” prin repetate eliminări de o lună. Replica celor pedepsiți a fost pe măsură: au mers într-o noapte în curtea profesorului, de unde au plecat cu căpățânile câtorva rațe, puse apoi „blazon și insigne” societății literare „Capul de rățoi”. Cei câțiva elevi care se iluzionau cu literatura erau vrăjiți de inteligența, maturitatea și personalitatea tânărului chinuit de problemele metafizicii și poreclit Ciriviș. „Nu era ocazie să nu discutăm despre suflet, despre lume, mai ales despre Dumnezeu…”, își amintea Voiculescu. înainte de toate, Urmuz era un muzician strălucit. Le interpreta prietenilor, la pian, piese de Beethoven și de alți clasici, colora sunetul cu imagini din lumea vizuală, realizând, pentru tânărul auditoriu, o artă hibridă, cum s-ar spune astăzi, pentru că Mitică Buzău era și un pictor iscusit, dar, cu adevărat, numai muzica l-a însoțit totdeauna, chiar și atunci când, în ultimul an de școală, a început să scrie. El a folosit „bizarul, grotescul, neprevăzutul, absolutul”, a creat o balanță voit dereglată pentru idee și imagine. Toate, numai pentru inițiați. împreună cu Ciprian, „au fost cei dintâi trăsniți din România” acelor ani (Voiculescu).

Membrii grupului „subversiv”, „Capul de rățoi”, se întreceau în năzbâtii. Unul din ei se oferea să conducă acasă o domnișoară necunoscută, căreia urma să-i țină, tot drumul, prelegeri filozofice, spre neliniștea și…dezamăgirea tinerei care, normal, avea alte așteptări. Altă șotie născocită de Cirivis era „interesul”, care consta în atingerea unui necunoscut, de două-trei ori, pe ceafa. „Uneori ieșea un mic scandal din aplicarea interesului la vreun recalcitrant. Alteori streinul făcea haz împreună cu noi…” Pentru a urmări concertele de la Ateneu, spărgeau un geam în spate și îi atrăgeau pe paznici într-o ambuscadă. Până la sfârșitul vieții, mulțumită prietenului său, Voiculescu a prețuit muzica și putea recunoaște orice linie muzicală. Audițiile din anii singurătății și ai prigoanei ateiste i-au alinat durerea și dezamăgirea.

Originalitatea cu orice preț, năzdrăvăniile și teribilismul caracterizau întâlnirile lăzăriștilor. Departe de coridoarele școlii și de privirea pedagogilor, ei se întâlneau toamna prin mustării, unde inițiau diferite trăznăi și propuneau clienților discuții depre… Platon. O farsă care a prins de câteva ori era născocirea unor pretinse informații cronicărești care aveau scopul să-l impresioneze pe profesorul de istorie. Proza lui Urmuz și compozițiile sale muzicale oglindesc frământările și aspirațiile unui talent artistic ieșit din comun, incomod și abstract. Nemuritor și rece…

Nicu Constantinescu, artist plastic, l-a însoțit pe Dile (Voichiță), în 1907, la Veneția, în singura sa călătorie în străinătate.

Teatrul din Buzău poartă și astăzi numele cunoscutului dramaturg și actor (pregătit de Constantin Nottara) George Ciprian, pseudonimul literar fiind inspirat de insula Cipru, ținutul de origine al tatălui său. Piesa „Capul de rățoi” (1940) a fost concepută în spirit urmuzian, anticipând teatrul european al absurdului.

Multe se pot învăța din prietenia și din moștenirea artistică a celor patru „mușchetari”. îngropată și uitată, amintirea celui cunoscut ca Urmuz se rostogolește, când și când, prin simțirea creatorilor răzleți de ficțiune.

Prof. Gh. Postelnicu – articol publicat în Revista sătească de știință și cultură din Comuna Pârscov, Jud. Buzău și prezentat la evenimentul realizat de Editura Biscara la Buzău, pe 27 septembrie 2023, cu o temă urmuziană…

---

Se ştie că unele noțiuni de management devin cutume pentru companiile ce transmit mesaje de soliditate în mediul economic, oricare ar fi domeniul lor de activitate… Printre acestea se numără şi CSR – Corporate Social Responsability/ Responsabilitatea socială corporativă. Este vorba de bune practici prin care firmele îşi integrează în operaţiunile de business propriile preocupări sociale şi pentru mediu.

Conceptul se referă nu doar la modul în care aceste entități afectează proprii angajați, ci şi la felul în care este influențată comunitatea, în ansamblu… Un actor economic este beneficiar direct al resurselor disponibile din respectiva colectivitate în care activează. Deci, orice gest al unei companii, inclusiv prin acte filantropice, se va întoarce cu sens pozitiv asupra sa în timp, prin reacțiunea valorilor sociale susținute.

Atunci când între aceste valori sociale se includ și cele culturale, evenimentul capătă alte proporții… Normele spirituale, comportamentale, emoționale, reprezentative pentru cultură, se transmit cu ajutorul codurilor de comunicare, printre care scrisul rămâne, încă, la loc de frunte. Cuvintele vor continua să impacteze memoria subiectiv-individuală, ajungându-se, prin perpetuarea lor în cărți (artefacte culturale), la consolidarea memoriei obiectiv-colective.

Deci, iată că și entitățile cu strategii în coordonate de business, printr-un gest caritabil orientat către cultură, în particular către literatură și carte, pot să genereze un efect cu un sens mult mai profund…

*

În calitate de editor, am trăit de la începutul anului un șir de evenimente pe care le-aș subsuma unui experiment neintenționat de responsabilitate socio-culturală…

Îmi păstrez încă incertitudinea vis-à-vis de cel mai potrivit epitet ce i se mai poate adăuga…  Am avut de-a face cu o situație cauzală sau cazuală?!

Aventura a pornit în ianuarie 2023. Pe data de 30 ianuarie, s-a petrecut la Colegiul Național „Cantemir-Vodă” din București o întâlnire a scriitoarei Angela Dina-Moțățăianu (absolventă a acestui liceu, promoţia 1962) cu elevii claselor a IX-a.

Subiectul fierbinte era proza fantastică, aflată în programa începutului de an școlar. Prof. Ionuț Crăciun, un tânăr entuziast, a fost captivat de oportunitatea de a se discuta cu o fostă cantemiristă, în același timp creatoare dedicată acestui tip modern de literatură narativă….

Autoarea, al cărui portofoliu de proză fantastică i-a adus 22 de premii în ultimii 10 ani, a devoalat atunci (incitant, cum numai cineva care a vegheat asupra limbii române de la catedră mai bine de 35 ani o poate face!) modul în care scrie, sursele de inspirație, a prezentat și a citit din texte reprezentative, a dăruit tinerilor doritori cărți…

Nimic spectaculos, va spune, poate, un cititor vag malițios! Astfel de întâlniri în amfiteatrele școlilor sunt uzuale, adesea fiind un mijloc de a genera false promovări de carte, atunci când publicul nu se-ntrevede ori este prea puțin interesat de mesajul auctorial propus.

Dar, în cazul de față, evenimentul, dincolo de farmecul de moment, a avut un impact pozitiv real, concretizat într-o urmare… Cauzală sau cazuală?!

Cumva impulsionați de întâlnirea cu o fostă adolescentă ce și-a petrecut primii pași spre maturizare exact în aceeași somptuoasă clădire purtând numele vestitului cărturar, dar cu peste șase decenii în urmă, elevii au preluat o ștafetă simbolică și au creat o… carte! Bucuria cea mare a fost că, în cel mai firesc mod, au ales Ed. Biscara drept partener pentru publicarea ei.

Și astfel, pe data de 26 mai, a apărut volumul colectiv de proză scurtă fantastică, HIMERE LA RĂSCRUCE, semnat de 56 de autori, dintre elevii claselor a IX-a din Colegiului Național „Cantemir-Vodă”, coordonați de prof. Ionuț Crăciun.

Un alt amănunt… cauzal sau cazual?! Cartea HIMERE LA RĂSCRUCE nu ar fi văzut lumina tiparului fără mecenatul unui absolvent al aceluiași lăcaș de învățământ (promoția 1997), Adrian-Daniel Hălmăgean, ajuns astăzi în postura de director general al companiei AVIROMS RENT A CAR, sponsorul volumului și real promotor al conceptului de responsabilitate socială.

Ce s-a mai întâmplat în aceeași zi de 26 mai?! Angela Dina-Moțățăianu a oferit cărți copiilor, ca dar anticipat pentru ziua de 1 Iunie, la Biblioteca Metropolitană – Filiala „Dimitrie Cantemir” (condusă, cauzal sau cazual?!, de către o altă fostă cantemiristă, doamna Adriana Pană). Năzdrăvani de la 8 la 14 ani au fost captivați de cele două volume primite, TIMP DE POVESTE (Ed. Biscara, 2022) și CRÂNGUL CU VISE (Ed. Biscara, 2023), ambele scrise de autoare în urma includerii prozelor sale în 2021 și 2022 în colecția destinată copiilor, POVEȘTI DE NOAPTE BUNĂ, proiect al Bibliotecii Județene Alba. Copiii prezenți au citit ei înșiși fragmente din cărțile căpătate și au așteptat cuminți autografe de la prozatoare și urările sale de „La mulți ani!”.

Și tot în acea zi, 26 mai, Angela Dina-Moțățăianu a primit ea însăși un dar, vestea unei noi recunoașteri a creației sale, un premiu important obținut pentru volumul de proză scurtă fantastică, dominată de arhetipuri ale mitologiei românești, publicat în 2022, CÂND VÂRCOLACII SORB LUNA…

Deznodământ… cauzal sau cazual?!

Muzeul Național al Literaturii Române a găzduit marți, 13 iunie, evenimentul numit de Ed. Biscara „Cantemiriști de ieri, de azi… și literatura lor”. S-a vorbit de cartea recent premiată a Angelei Dina-Moțățăianu (și recenzată favorabil în Revista CONTEMPORANUL de către doamna Maria-Ana Tupan, critic și istoric literar), dar, mai ales, de noul său volum de proză scurtă fantastică, ÎNTÂMPLĂRI DE PE THEIA.

Sub un titlu cu semnificații multiple, prozatoarea cantemiristă a oferit o colecție de surprize epico-imagistice, ce stau sub semnul ideii dublului, dar şi a dualității, care tălmăcesc valențe noi în spațiul îngust dintre două personalități încătușate în aceeași ființă, dintre două fiinţe asemănătoare, dar şi diferite… dintre două cuvinte cu aceeași semnificație sau două înțelesuri ale aceleiași vocabule…

Și, evident, tot atunci s-au emis aprecieri critice și despre cartea HIMERE LA RĂSCRUCE, o fascinantă călătorie printr-un univers imaginar, cu o mulțime eterogenă de fațete, întâmplări palpitante cu final deschis ori frizând absurdul… o carte-simbol despre cum gândesc reprezentanți ai tinerei generații și încotro s-ar putea îndrepta sfera lor de interes ideatic și artistic, ca elemente derivate dintr-un proces profund și asiduu de învățare și autocunoaștere…

În calitate de invitat special, prof. univ. dr. Maria-Ana Tupan a sintetizat viziunea proprie asupra cărților expuse, încântată de simbolistica întâlnirii. Cauzal sau cazual, doamna Maria-Ana Tupan și-a început cariera în 1980 cu traduceri de proză fantastică americană, scriind ulterior și critică literară dedicată acestui tip de literatură.

*

Evident că aceste inedite fapte, legate într-un context al conexiunilor de cantemiriști din generații diferite, cu roluri diferite, petrecute în 2023, Anul cultural Dimitrie Cantemir… au o relevanță strict punctuală, prin prisma amplitudinii lor reduse!

Totuși, încerc să extrapolez mental, cu optimism, experimentul trăit și să-l ridic la rang de posibil model adoptabil de către diverși actori ai vieții socio-culturale, incluzându-i pe cei care fac din educație și cultură o exclusivă și aproape neortodox de exacerbată sursă de profit…

Facilitarea transferului valoric între generații trebuie să redevină o normalitate la orice nivel, în orice domeniu, inclusiv cel literar, tot așa cum, pentru anularea cumplitei statistici care plasează 89% din copiii sub 14 ani în zona de analfabetism funcțional, e nevoie de un nou început. Un nou început, dar nu pentru un alt șir de experimente eșuate, ca-n ultimele decenii!

„Poate începutul este o nouă atitudine… un respect pentru elite, promovarea creativității, recunoașterea și răsplătirea performanței celor care contribuie la ordinea reificată a culturii naționale…”, cum propune și doamna Maria-Ana Tupan în articolul din Revista CONTEMPORANUL nr. 6 (855) – iunie 2023…

Singurul macro-experiment la care m-aș dori părtașă anonimă este cel în care principiul cauză-efect, dublat de o neîntâmplătoare grație divină, să ducă la reale transformări benefice pentru noi, ca națiune și indivizi.

Sara Mina – articol publicat în Revista CURTEA DE LA ARGEȘ – Anul XIV, Nr. 9(154), Septembrie 2023

http://www.curteadelaarges.ro/XIV_9_154.php

---

O cosmogonie literară

Pe 26 mai 2023, scriitoarea Angela Dina-Moțățăianu a primit vestea unei noi recunoașteri a creației sale, un premiu important (al 22-lea în ultimii 10 ani) obținut pentru volumul de proză scurtă fantastică, dominată de arhetipuri ale mitologiei românești, CÂND VÂRCOLACII SORB LUNA…, publicat în 2022. Și asta s-a întâmplat la un festival de creație literară desfășurat în nordul țării, într-un mediu cultural reprezentativ, unde au concurat cărți publicate de edituri ca Neuma, Școala Ardeleană ori Eikon! Astfel, prozatoarea Angela Dina-Moțățăianu aureolează Editura Biscara pentru a cincea oară cu un premiu obținut pentru volum, din 2019 până în prezent…

Pe 13 iunie 2023, la Muzeul Național al Literaturii Române din București, prezentam, împreună cu autoarea, cartea-geamănă celei premiate, ÎNTÂMPLĂRI DE PE THEIA, publicată în mai 2023. Într-o parabolă suprarealistă, semnată de scriitoare sub forma Cuvântului înainte, se vede cum o planetă-soră a Pământului se naște sub ochii săi, provocându-i, printr-un delir coloristic, un episod de transcendență spre un alt spațiu, aflat sub semnul dualului și al dualismului.

Nimic din continuumul literar-artistic al scriitoarei nu este întâmplător! Cele două cărți, apărute la un interval de un an, sugerează prin titluri și imaginile coperților (reprezentări ale unor corpuri cerești, în tonuri incitante) o legătură intrinsecă, ce stă sub semnul genezei și al evoluției.

Theia, în mitologia greacă, este cea care a dat naștere Selenei. Numele a fost împrumutat de cercetători pentru bănuitul corp ceresc asemănător Pământului, care, prin coliziune cu acesta, acum câteva miliarde de ani, ar fi dus la apariția Lunii…

Proza fantastică din volumul apărut în 2022 este dedicată de scriitoare miracolelor ivite dintr-un inconștient revigorat prin forța miticului. Întâmplări dintr-un rural atemporal, aflate la granița subtilă dintre real și imaginar, îngeri păzitori sub diverse înfățișări, obiceiuri perpetuate genetic, transformatoare ale procesului cognitiv, legende retrăite metempsihotic, întâmplări iscate într-un context recent al unei lumi a satului românesc în destrămare… alături de o permanent-pătrunzătoare credință în minunile dumnezeiești… iată tot atâtea elemente dominante ale cărții scrise sub semnul Lunii! Registrul nocturn al misterului pare că pune stăpânire pe spiritul creatoarei și un întreg univers ancestral irumpe în filigranările epice.

Limbajul e bogat, vocabulele trezite din uitare au un efect stilistic anume, ruperile de ritm sunt provocate de îmbinarea dialogului sec, frust și profan al personajelor cu vocea auctorială predominant lirică, invocând sacralitatea…

Prof. univ. dr. Maria-Ana Tupan, critic și istoric literar, afirmă în recenzia cărții din Revista CONTEMPORANUL nr.6 (855) – iunie 2023: „Alegându-și un gen mai puțin frecventat și ilustrându-l convingător, scriind cu conștiința actului narării și a convențiilor implicate în realizarea lui, adăugând un farmec enigmatic povestirilor care sfârșesc însă cu o revelație, autoarea nu este totuși o prizonieră a propriei scriituri. Se simte un patos real în atașamentul față de mari figuri și evenimente ale țării, față de un mod de viață revolut, dar cunoscut în intimitate și relevant în manifestările primitive și totuși rămase poate îngropate în străfundurile psihice ale omului civilizat, precum și în preocuparea stârnită de degradarea valorilor în societatea contemporană.”

Prin fiecare povestire rânduită sub titlul CÂND VÂRCOLACII SORB LUNA…, Angela Dina-Moţăţăianu își celebrează lungul șir de înaintași, cunoscuți ori doar bănuiți, provocându-ne să ne cufundăm privirea în alungita umbră a trecutului.

În cel de-al doilea volum, publicat în 2023, autoarea ne forțează imaginația spre acceptarea unui alt univers, în care povestirile sale pot căpăta sensul și deznodământul de neconceput aici, în proximitate… ÎNTÂMPLĂRILE DE PE THEIA se petrec într-o lume alternativă, consolidată din esența insinuată a dualității, confruntată cu dualismul. Personaje palpabile, prin manevrări accidentale sau voite ale timpului şi spațiului, capătă puterea de a-şi schimba destinul ori însăși esența, natura individuală…

Prozatoarea jonglează abil cu alternanța între teme ca migrarea om-animal și dualismul undă-particulă din mecanica cuantică. Contextul epic este modern, conflictul aparent, susținător al intruziunii straniului, vine din problematica prezentului sau a unui viitor posibil. Temele incitante abundă: graffiti, o poartă spre un alt univers, alternanța percepției concomitente a timpului la nivelul rocă-vie versus om, deznodământ marcat de închiderea unei ființe în nemișcare de statuie, sacrificiul suprem al unei mame și transferul maternității asupra animalului ucigaș, inducerea la nivel subliminal sau prin holograme a unei realități alternative, rezolvări de crime prin împrumutarea unei structuri anatomice canine și exacerbarea efectelor acesteia la un personaj uman, salvarea victimelor umane de către ființe fantastice ori, dimpotrivă, semeni de-ai noștri, ocrotitori ai unor creaturi miraculoase, de neperceput de către neinițiați… și, mai presus de orice, o luptă permanentă cu timpul și percepția lui…

Tonusul lingvistic optimist obișnuit al scriitoarei, cu note calde sau febril-umoristice apare doar sporadic, tragismul fiind de această dată ingredientul-cheie al volumului, dând greutate acestuia şi așezând înțelesurile într-o matcă de neperisabil. Totuși, puseele de lirism intercalate în curgerea acțiunii reconfirmă semnătura autoarei.

CÂND VÂRCOLACII SORB LUNA… și ÎNTÂMPLĂRI DE PE THEIA, alături de alte multe cărți semnate de Angela Dina-Moțățăianu, înnobilează, iată, portofoliul Editurii Biscara!

Faptul este garantat și de aprecieri anterioare ale unor critici care vorbesc despre opera scriitoarei. „Angela Dina-Moțățăianu accentuează ideea permanentă a miracolelor chiar într-o lume ca a noastră, asaltată de profan”, spune Ana Dobre, iar Ionel Bota afirmă că „Lumea aceasta a povestirilor Angelei Dina-Moțățăianu este și una a reconfigurărilor emblemei identitare, precedența realului marcând costumația inscriptibilului. Totul este, deci, spectacol: unul epic, desigur, dar și carnavalesc sau doar grotesc-magic, ceremonial arhaic sau doar amintire aruncată în malaxorul de stări, real și miracol deopotrivă…”.

Avem de-a face cu o prozatoare care se reinventează și evoluează permanent, atât din punct de vedere al stilului, tematicii creației sale, cât și al profunzimii incursiunilor în spațiul propriului eu creator. Nici o filă din cele două cărți nu seamănă cu alta, fiecare părând a fi o altă dimensiune a unui cert metaversartistic.

Angela Dina-Moțățăianu este, în fapt, cronicarul propriei sale cosmogonii literare, iar cititorul rămâne realul câștigător al acestei ample aventuri creatoare.

Sara Mina – articol publicat în Revista SPAȚII CULTURALE – Nr. 89, Iulie 2023

---

„Universul copiilor” la Editura Biscara

Sfârșitul anului 2022 a fost marcat de Editura Biscara prin inițiativa unui proiect ce a reunit două cărți inedite, ambele destinate copiilor.

Să scrii pentru cei mici este o reală provocare. Dincolo de folosirea unui bagaj lingvistic ușor recognoscibil de către destinatari, creatorul se confruntă cu obligația propriei reîntoarceri către universul mai mult sau mai puțin îndepărtat ori uitat, cel în care inocența creează alte legi, temeiuri pentru fapte, întâmplări… Pentru a fi credibil, scriitorul trebuie să-și reconfigureze mesajul pe lungimea de undă accesibilă copiilor… trebuie să redevină el însuși copil.

*

Victoria Milescu, personalitate lirică de renume a prezentului, a avut generozitatea de a participa la proiectul inițiat de Editura Biscara cu volumul de poezii numit RIME PENTRU UN COPIL CA TINE. Două teme principale sunt abordate de poetă: lumea animalelor, cu descriptivul propriu și sensurile asociate prin percepția și experiența umană și anotimpurile, sugerate printr-o suită de evenimente asociate.

Tehnica este incitantă, poeziile din primul grupaj (GĂSEȘTE RIMA!), având drept numitor comun forma de ghicitoare a textelor. Titlurile sunt explicite (nume de animale), dar micile povești în versuri care se dezvoltă imediat trezesc interesul și surprind. Pisica ne apare ca o domnișoară cu „mănuși de catifea”, cocoșul are în piept „un ceasornic fără trac”, peștele „devine guraliv, dacă are un motiv”, furnica nu-i hapsână, cum o-nfățișează „moralistul învechit”, ursul știe de „glumă și joc”, poate doar vulpea năzdrăvană se apropie de imaginea din vechile fabule…

În grupajul ANOTIMPURI, Victoria Milescu pleacă la drum cu iarna și simbolurile sale – Moș Crăciun, Steaua de ajun, Urătorii… Poeta continuă itinerariul cu procesul renașterii vernale, iluminând simbolurile materne legate de luna martie. Apoi, creatoarea poposește subtil în peisajul estival, din care, pare că se deșiră cel autumnal, plin de roade, ca-n „Mărul” și „Familia lui Strugurel”…

Chiar de sunt destinate copiilor, versurile nu ne apar deloc facile, ci accelerează receptivitatea micului cititor și bucură prin ineditul metaforelor sau epitetelor. Pline de vioiciune și căldură, poeziile par explozii de artificii multicolore, ce pot încânta ochii și mintea copiilor, aflați în fragila etapă de absorbție a formei și sensului cuvintelor…

Poeta însăși pare că se ascunde în spatele acelui Moș Crăciun despre care scrie, un spirit bun, aducător de cadouri sonore: „… Albit de ani şi de ninsori/ Eu mă ridic iarăşi spre nori/ Sub roi de stele şi rubine/ La anul, ne vedem cu bine!” E un fel de implicită promisiune a poetei de a repeta experimentul reîntâlnirii în coordonate lirice cu cei mici…

Cartea Victoriei Milescu este disponibilă gratuit, în format digital, în Biblioteca Virtuală a site-ului Editurii Biscara. Deschizând-o, parcă auzi îndemnul cald al autoarei: „Citind această carte, un copil ca tine va învăța, desigur, limba română mai bine!”.

*

De cealaltă parte, Angela Dina-Moțățăianu, folosindu-și harul narativ, propune copiilor 12 texte de flash fiction, reunite sub titlul TIMP DE POVESTE. Una dintre povestiri  („De Paște”) a primit Premiul al II-lea la Concursul de proză scurtă „Traian Dorz” în noiembrie 2022, fapt care a declanșat decizia autoarei de a concepe o nouă carte, ca un dar de Crăciun pentru cei mici…

Personajele sunt fete și băieți din proximitate, prinși în exercițiul aflării rosturilor lumii înconjurătoare. Toate istorisirile sunt mici aventuri în care copiii alunecă pe negândite în tărâmul miracolelor. Apare, așadar, ca un fel de personaj invizibil, salvator, acel fantastic blând nuanțat de scriitoare (e chiar una din semnăturile sale auctoriale!), care compensează lipsa de apetență a crudelor vlăstare pentru acceptarea unei realități prin evidențe de necontestat sau prin explicațiile sobru-pertinente ale maturilor din preajmă…

Cartea a împrumutat numele povestirii aflate chiar la mijlocul ei. Un băiețel, atras de gustul libertății, se sustrage supravegherii alor săi și pornește să înoate în largul mării. Întorcându-se spre mal, pătrunde în spațiul acela în care orice este posibil, inclusiv transformarea mării pe timp de furtună într-un cub ori salvarea ce vine de la un cal negru de mare… Spune autoarea:

„…Aproape de căderea soarelui dincolo de orizont, simţise chemarea la odihnă a golfului prieten. Întors dinspre larg, zărise o aglomerare de stânci. Curiozitatea îi dăduse ghes… să vadă ce-i?! Şi-ndrăzni. Se trezi într-o grotă micuţă. Prin preajmă, apa-i dansa pe la tălpi molcomă. În penumbra înserării, tavanul juca în licări albăstrii… un loc mirific. Şi timpul se scurgea, era un timp de poveste…”

Întâmplările prin care trec personajele (sau doar își imaginează că trec) lasă, totuși, inexplicabile urme palpabile (o mână de alge împletite cu solzi negri, un tablou din care a dispărut personajul principal, flori rupte ce renasc, boabe de grâu transformate în ouă roșii…). Sunt tot atâtea dovezi că, totuși, nimic nu e cum pare a fi… ci cum îți imaginezi că e! Regăsim și aici dominanta prozei fantastice destinate maturilor, pentru care Angela Dina-Moțățăianu a fost recompensată prin numeroase premii la concursuri ori prin aprecierile unor critici literari importanți…

Numindu-și cartea TIMP DE POVESTE, Angela Dina-Moțățăianu ne dezvăluie intenția sa de a crea un virtual univers multidimensional, în care cititorii și personajele coexistă, schimbându-și rolurile pe negândite… Apare un subtil efect de carusel care te face să nu știi care dintre ei experimentază oniric faptele și care participă activ la desfășurarea lor epică… Iar țesătura asta cognitivă capată o identitate cu valoare arhetipală, căci autoarea spune, prin glasul unui personaj, că „minuni dumnezeieşti sunt şi vor mai fi pe pământ, păstrate în sipetul cu amintiri despre întâmplate ori doar visate fapte…”. Cu certitudine se vor bucura de această carte în format letric mulți copii, fiind darul comun al Angelei Dina-Moțățăianu și al Editurii Biscara pentru aceștia… dar și o nouă materializare a motto-ului preferat al scriitoarei, „Tot ce-ți imaginezi este real!” (Pablo Picasso).

Sara Mina – articol publicat în Revista SPAȚII CULTURALE – Nr. 87, Martie 2023

---

Cărți convergente

Două cărți au îmbogățit recent portofoliul Editurii Biscara: ultimul volum al trilogiei La curtea lui Urmuz, scrise de academicianul Gheorghe Păun (august 2022) și Cocktail cu zâmbete al scriitoarei Angela Dina-Moțățăianu (septembrie 2022).

*

Conform titlului, aproape jumătate din cele 77 de tablete cuprinse în cartea La curtea lui Urmuz se concentrează asupra «trist-genial-paradoxalului Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, cunoscut sub numele literar Urmuz». Academicianul Gheorghe Păun și-a asumat drept misiune de onoare această revigorare a unui nume literar cunoscut mai curând în străinătate decât aici, în România, ca avanpremieră a evenimentelor ce vor avea loc în 2023, când se împlinesc 140 de ani de la naşterea lui Urmuz (17 martie 1883, Curtea de Argeş) şi 100 de la moartea lui misterioasă (23 noiembrie 1923, Bucureşti).

Însă, restul volumului abundă în reflectarea absurdului unei lumi înconjurătoare care ne mutilează spiritul la nivel de nație și individ.

Autorul, un formator prin excelență, fundamentează în anumite eseuri apologia unor repere cultural-istorice, prin care să ne convingă de mulțimea elementelor solide existente în patrimoniul nostru care ne-ar putea reconsolida sistemul valoric, comportamental, moral… căzut în derizoriu din pricina degringoladei prezente, sub amenințarea viitorului incert…

Discursul constructiv al Academicianului Gheorghe Păun restrânge aria de generalitate și se concentrează, firesc, asupra țării noastre, a prezentului de un amar pseudo-continuu. Cu precădere, domnia sa atrage atenția asupra ravagiilor create de fenomenul deșcolarizării României, de mutilarea limbii noastre și încorsetarea ei în clișee goale de conținut, de apetitul maladiv pentru reforme de dragul reformelor sau în beneficiul exclusiv al «oengeurilor, cu atât mai toxice cu cât sunt mai guralive şi mai finanţate-direcţionate din afară».

Multe alte teme se regăsesc tratate deopotrivă serios, convingător, motivant, exploziv…

Spre pildă, ca într-un fel de compendiu colectiv, cărți ale unor iluștri cu opera încheiată sau fervenți condeieri ai prezentului sunt captivant descrise în mini-recenzii, spre beneficiul cititorului.

Adesea, tonul volumului academicianului Gheorghe Păun capătă inflexiuni umoristice, identificabile inclusiv în mărturisirea sa despre scris: «Obişnuiesc uneori să spun că e leacul meu împotriva ulcerului, că ulcer faci dacă iei prea în serios ceea ce se întâmplă pe scena politică autohtonă – ca şi pe cea globală deopotrivă. Iar că e un leac bun se confirmă: eu nu am făcut  până acum boala cu pricina… sper ca volumul să-i ajute şi cititorului…».

*

De cealaltă parte, în noul volum de proză scurtă umoristică Cocktail cu zâmbete, prolifica scriitoarea Angela Dina-Moțățăianu (25 de volume publicate din 2010 până în prezent și nu mai puțin de 20 importante distincții primite pentru proza sa în ultimii 9 ani) închide într-un insectar al satirei blânde ori caustice personaje desprinse din cotidianul care, pe zi ce trece, se transformă, parcă, într-un tablou grotesc. Precedentele cărți destinate acestui tip de proză, Bufonerii pandemice și Printre… asimptomatici, apărute în 2020, respectiv în 2021, au fost premiate la concursuri de profil, aureolând implicit și Editura Biscara.

Fiecare povestire din cele 27 cuprinse în volum, în fapt o scenetă vivantă, cu personaje ce-ți stârnesc sentimente variate, amendează o stare de fapt sau tare umane ce-nfloresc fără drept de apel într-o societate care a uitat rigorile normalității și lasă ca instinctele primare să domine intelectul, aspirațiile.

Sub condeiul său performant, probleme stringente ale prezentului, crize de tot felul (energetică, pandemică, de sistem economic ori, pur și simplu, existențială) își găsesc rezolvări tragicomice.

Sunt persiflate cu blândețea cuvenită unui formator de spirite și tendințele de globalizare haotică, dependența informațională controlată… demersuri dăunătoare conceptului de națiune ori individ.

Cartea este o altă structură insolit elaborată de autoare, care-i trădează voluptatea povestirii cu scop funcțional-corectiv. Ne mărturisește chiar ea:

«Cocktail… cu zâmbete?! Întocmai! Titlul dă ştire că în volum s-ar găsi un cumul de proze creatoare a bunei dispoziţii… un mix cu amuzament stârnit de neconcordanţe între presupunere şi realitate, între putere şi incapacitate, între bine şi rău… Cititorii pot s-aleagă de aici nuanţa potrivită pentru infuzia de optimism atât de trebuitor spiritelor hărţuite de inconvenientele diurnului. Îi atenţionez că viaţa nu trebuie trăită exclusiv în coordonate de umor negru și dramoletă albă, căci s-ar ivi riscul transformării ei într-o amăgitoare tragicomedie… gri! »

*

Cine va răsfoi cărțile, va constata că ambii autori lanseză către destinatari un mesaj îmblânzit de umor involuntar ori auctorial intenționat, sperând într-o asimilare rapidă a lui, cu efect corectiv la nivel de genă atitudinală… Deși închegate în stiluri diferite, cele două volume se concentrează în esență asupra credinței nestrămutate în cuvântul cu forță creatoare de ordine, de valoare, de cutume comportamentale și estetice…

Sara Mina-articol publicat în Revista MĂRTURII MARAMUREȘENE – Nr. 12-13/2022

---

---

La curtea lui URMUZ, o carte de atitudine

„La curtea lui Urmuz”, o carte de atitudine

---

Iată un subiect incitant care nu poate fi epuizat în câteva rânduri, ținând cont de avalanșa de teorii, metode pentru implementare și interpretări existente…

Asigur cititorul dintr-un început că demersul meu se concentrează, ca de obicei, exclusiv asupra argumentelor autorilor publicați de Editura Biscara, pe care o conduc.

Așadar, să faci conexiuni noi între obiectele supuse observării reprezintă un simptom pozitiv de gândire creativă. Dar să duci un simplu exercițiu la nivel de obiectiv profesional, pare o misiune foarte dificilă…

Mariana Nicolae, Profesor Universitar emerit de comunicare în afaceri, Doctor în științele educației, spune în volumul de eseuri CU OCHI STRĂINI apărut în februarie 2022: „Predau din 2012 dezvoltarea gândirii creative la ASE Bucureşti şi majoritatea studenţilor şi masteranzilor încă mai cred şi în prezent că a fi creativ ţine de industriile creative sau de a avea idei cât mai originale. Or, în lumea dezvoltată creativitate nu înseamnă generarea de idei, ci punerea lor în practică.” 

Găsim în eseurile autoarei menționate o profundă preocupare pentru spiritul creativ intrinsec individului, care nu se va împlini, însă, atâta timp cât sistemul organizațional ce-l încadrează pe ins nu-i favorizează punerea în operă. Este evidențiat rolul primordial al educației, al învățământului… Întrebarea ,,Încotro se va îndrepta universitatea în viitor?” este urmată de o declarație optimistă: ,,Poate dacă ne aplecăm cu răbdare asupra trecutului şi încercăm să-i desluşim înţelesurile, vom reuşi să zărim vreun contur al viitorului printre multele semne, semnale şi profeţii care ne sunt aruncate în faţă de coruri de analişti, experţi sau ghicitori.”

Tot într-acolo privește și o altă personalitate, Maria-Ana Tupan, Profesor Universitar, Doctor în filologie, critic și istoric literar. Domnia-Sa ne-ndeamnă în cartea ESEURI CONTEMPORANE apărută în 2020 să învățăm din trecut, căci îl retrăim la nivel de clișeu. ,,Criza profundă în care au intrat mai ales cultura şi învăţământul României în anii 2004-⁠2012 ne-⁠a amintit, într-⁠adevăr, de anii postbelici, când victimizarea elitelor de către declasaţi sociali era sindromul inconfundabil al unei societăţi conduse de brute analfabete…”. Important este ca cei aflați la pupitrul de comandă al proceselor sociale să învețe să interacționeze cu deținătorii de reale soluții, așa cum continuă autoarea în eseul ,,Elitele între narcisism şi implicare”: ,,De educaţia elitelor politice care controlează global şi de dispoziţia lor de socializare cu autenticele elite ale spriritului depinde în mare măsură şansa umanităţii noastre goetheene de a primi la cumpăna dintre viaţă şi moarte mai multă lumină”.

În aceeași direcție curge și discursul Marianei Nicolae când demontează anumite prejudecăți generate de lipsa noastră de informație referitor la cum este influențat pe mapamond învățământul universitar de strategii politice, care au ca obiectiv produse eficace pentru eșalonul de conducere. ,,Pentru ei, pentru britanici, Oxford-ul este o poveste de succes a unui proces de internaţionalizare puternic sprijinit politic şi financiar de guvern şi donatori particulari”, afirmă autoarea în eseul ,,Experţi, tehnocraţi şi politicieni”.

Pe de altă parte, Maria-Ana Tupan declară argumentativ în ,,Geometrii ale imaginarului”: „Rezumând acum în puţine cuvinte, am pledat în comunicarea mea pentru teorie contra activismului pragmatic, pur procedural, văzând în interdisciplinaritate, atât calea regală către creativitate – ceea ce s-⁠a afirmat cu energie de mai toţi participanţii –, cât şi posibilitatea de a reconstitui istoria ideilor şi de a reconecta fiecare generaţie la memoria umanităţii.” Autoarea susține ideea acelei interdisciplinarități de tip holistic, având la bază cunoștințe solide cu surse diferite, scopul final fiind cel al constituirii de structuri noi de informații.

Dacă ne-am întoarce la îngrijorările Marianei Nicolae, am înțelege dublul regret al omului și specialistului din rostirea „Trăim adesea între bule diverse de comunicare”, mai ales când sesizează incongruențele relaționale între universul științelor exacte și cel umanist. Autoarea susține teoria lui C.P. Snow, om de știință și scriitor britanic, afirmând că „ştiinţele umaniste ne oferă un fundal mai generos pentru sinteză şi înţelegerea realităţii din jurul nostru”, în raport cu gradul mare de specificitate al limbajului științific, care, prin încriptare ireversibilă, devine un inamic al majorității profane. Transpare îndemnul la cunoaștere aprofundată, pentru spulberarea granițelor între ,,noi” și ,,ei”, oricare ar fi părțile…

Confruntând opiniile celor două ilustre autoare, ajungem la concluzia că este nevoie de legături ferme de comunicare între toți actorii pentru a obține acea abordare integratoare, ce să permită cu ușurință conexiuni noi, bazate pe o permutare controlată a multiplelor fațete ale universului cognitiv, ducând la o reală gândire creativă.

Comunicarea… iată un proces simplu de schematizat, un transfer de informație între emițător și receptor, dar atât de greu de optimizat! Ba, dimpotrivă, barierele fizice, emoționale și intelectuale sunt transformate în vectori de manipulare, ajungându-se în situații când, dacă se ia în calcul separat câte o caracteristică de context (politic, economic, social, tehnologic, legislativ…), se pot construi banale drepte de regresie pentru predictibilitatea comportamentului uman, facilitând reacția forțelor coercitive…

Mariana Nicolae afirmă cu amărăciune că „în prezent, sistemul nostru încurajează gândirea fragmentară, simplistă, liniară”. Și Maria-Ana Tupan recunoaște că „opinia personală, impresia de moment, recursul comod la clişee au înlocuit de mult exerciţiul minţii, al observaţiei critice, al evaluării sau argumentării care au caracterizat trecerea de la Evul Mediu dogmatic la modernitate”.

Ambele Doamne-dascăl transmit din aula universitară același mesaj, al cărui miez este ușor de conștientizat: în lipsa unei abordări instituționalizate, ne așteaptă degradarea amprentei noastre genetice, ni se va diminua până la dispariție capacitatea de asimilare și interpretare a informațiilor, transformându-ne definitiv în pură masă amorfă, de manevră…

Este un truism faptul că efectele benefice ale gândirii creative sunt pe deplin exploatate și în artă. În literatură, trei direcții îmi apar mie personal preponderent privilegiate la nivel de impact al acestui fenomen: eseistica, genul liric și literatura de sorginte pur fantastică. Evident, drept catalizator este necesar acel ingredient aparte, inexplicabil, talentul.

Fără cunoștințe enciclopedice și forță argumentativă, eseiștii n-ar avea impact. Cărțile de eseuri ale autoarelor prezentate, Mariana Nicolae și Maria-Ana Tupan, sunt mai mult decât grăitoare.

De partea cealaltă, a beletristicii pure, fără viziunile speculative, surprinzătoare, nu s-ar întreține fascinația pentru metaforă, ca semnătură energetică a poeziei ori pentru combinații aflate dincolo de limita acceptabilului logic/ absurdului, precum în literatura dedicată imaginarului.

Efectul sporește când cineva încearcă să le unească pe acestea din urmă… așa cum tot la Editura Biscara s-a întâmplat, la început de an 2022, prin ineditul volum de prozopoeme FULGURAȚII LIRICE al Angelei Dina-Moțățăianu (semnalat și de REVISTA LEVIATHAN). Iată drept succint argument unul dintre prozopoemele în care autoarea, într-un exercițiu de gândire creativă, reușește să sugereze, prin asocieri de imagini prelungite unele din altele, două spații diferite percepute concomitent… ,,Cadre cu peisaje alpine atârnă în aer, ocrotite cu scame duium de albi nori, cruţând de barbare călduri ţărm de ocean în fiori. Din val, prefăcut în ploi de răcoare, se naşte o creastă de stâncă surie cu alge-n mantie febrilă de cetină crudă, ce-n văzduh se disipă în aromă subtilă. Vaiet de pescăruşi trimite spre munte, când trece, ecou cu strigăt de şoim neclintit în rama cea rece. Nisipul se preschimbă-n puzderii de turme mute din pajişti de munte. La ceas de-auroră, vâslaşul imploră, de pe creasta de val, ca doru-i de casă un baci să doinească sărutând un caval. Albastrul-marin ca verde-montan inserat e în toate şi aleanul de tihnă pe clipă abate…” (,,Exclusiv estivală”).

Indiferent că înclinăm spre teoria factorială a creativității, lansată de J. P. Guilford ori spre cea umanistă, susținută de A. Maslow, ca să mă refer doar la două dintre cele mai cunoscute repere sistemice, gândirea creativă trebuie să ne fie scop, iar studiul profund și comunicarea eficace, mijloace de facilitare a accesului la diverse noțiuni, care să ne sporească versatilitatea, configurarea unor nebănuite conexiuni, cu satisfacția returnată de procesul cognitiv în mod conștient condus de noi înșine…

„Nu voi nici pietre scumpe, nici aur, nici argint, nu voi nici ţărmuri fără număr în ochii-mi să perind…Voi doar să-mi ţin puterea asupra minţii-ntregi, căci doar aşa mă număr printre nemuritorii regi!” spune un fragment din alt prozopoem al Angelei Dina-Moțățăianu…

Sper ca cititorul să-i dea dreptate, e calea prin care putem îndepărta apăsarea vremelniciei noastre fizice.

Sara Mina-articol publicat în Revista CURTEA DE LA ARGEȘ – Anul XIII, Nr. 5(138), Mai 2022

http://www.curteadelaarges.ro/XIII_5_138.php

---

De când cu pandemia, ni s-a inoculat obișnuința statisticilor de tot felul, mai toate supralicitând partea negativă a existenței noastre. În țări precum Italia, în anumite regiuni, aproape o întreagă generație de seniori a cedat în lupta cu virusul perfid. Ştiri punctuale despre o stare de fapt mai mult sau mai puțin accidentală, extinsă la nivel de mapamond, s-au transformat, prin acumulare, în date de analiză cauză-efect, în cifre negre…

În martie 2020, odată cu starea de urgență instituită în România din pricina pandemiei, ofensiva împotriva celor de vârsta a treia a fost prima dată legitimată oficial. Sub exacerbatul motiv de protecție, timp îndelungat seniorii au fost ostracizați, închiși, anulați. S-a considerat atunci suficientă gura de oxigen din cele două ore zilnice de libertate, când erau nevoiți să se îngrijească de necesarul pentru trai, într-un ritm devenit draconic pentru slăbiciunea lor. O măsură cu efect contrar celui scontat. Câți au rezistat? Câți nu? Cifre, doar cifre…

După aproape doi ani, toate acestea par fapte de coșmar, dintr-o epocă foarte îndepărtată, o realitate devenită, prin absurdul rutinei, o regulă din spectrul normalității… Normalității?!

Dar ageismul a existat și înainte de pandemie, ca formă extremă de conflict între generații distanțate valoric și conceptual. Oameni dăruiți cu longevitate și, în același timp, victime ale ei, au viețuit și continuă s-o facă, poate, sub nivelul de subzistență. Lovitura fatală este, însă, decăderea lor din rangul de ființe spirituale, prin nepăsarea cu care sunt tratați, prin marginalizare, prin negare… Acestea sunt semnele discriminării generale a seniorilor, care se aplică matematic și categoriei corespondente de oameni ai literelor, păstrând proporția.

De ani buni, nici o editură de renume nu mai acceptă spre evaluare manuscrisele seniorilor, cu puține excepții, nu totdeauna justificate prin criterii valorice. De ani buni, concursurile literare importante impun o limită superioară de vârstă pentru participanți, 40 de ani… 

„Viața începe cu adevărat la 40 de ani. Până atunci faci cercetare…” spunea Carl Gustav Jung. Aș zâmbi dacă aș putea… Nu pot, pentru că sunt covârșită de o durere aproape fizică la gândul nedreptății făcute in corpore unei categorii de vârstă sinonime altădată cu superlativul aplicat unor vocabule ca experiența, cunoașterea, înțelepciunea și alte asemenea virtuți de bază ale elitei…

În ciuda aparentei poziții vulnerabile, anumiți seniori creatori găsesc soluții de ripostă care, celorlalți, încă neatinși de flagelul timpului, le apar, la o analiză microscopică, sclipitoare! Și, odată transpuse în mesaje literare, se transformă într-un arsenal eficace împotriva celor care strivesc în cel mai cazon mod cu putință sensibilitate și vibrație artistică în continuă expansiune, camuflate, însă, de trupuri ce poartă pecetea trecerii vremii.

Încerc să-mi argumentez ideea cu exemple din portofoliul editurii mele…

Maria-Ana Tupan, reputat istoric și critic literar, profesor universitar obișnuit cu mediul academic autohton, dar și extern, prin felul echilibrat în care scrie și vorbește se dovedește a fi un excelent psiholog, pedagog și diplomat, deopotrivă. Totuși, când vine vorba de răni adânci, se revoltă cu toată ființa. Așa procedează într-unul dintre textele cuprinse în cartea ESEURI CONTEMPORANE, vibrând retoric prin titlul Românii fără cultură?! Domnia Sa face o tranziție în trepte de la viziunea unei societăți românești prinse de apocalipsa reînvierii barbarismului non-cultural către reculul direct pe care-l simte elita… Care elită?! Evident, cea formată din intelectualii de-o anumită vârstă, cea mai vulnerabilă… <<Dar, vai, cum s-⁠a mai degradat trupul uman în noua vârstă inspirat numită de cineva „a barbariei”! Elitele sunt în mai mare măsură expuse, brutalitatea tratamentului fiind doar în grad, nu în esenţă, diferită de bestialitatea cu care sunt ucişi câinii vagabonzi de echipe de hingheri ultrautilaţi, în plină stradă, cu o cruzime nenecesară, dar gustând lugubrele urlete ale animalelor… Cel mai rău este atunci când trupul ajunge, cum scrie un rafinat prozator baroc englez, „în clipa supremei noastre umilinţe”, când nu te mai poţi apăra de injurii sau de tratamentul rezervat „coletelor”. >>

Ce cale a ales Domnia Sa să-și clameze nemulțumirea? Cea a condeiului ascuțit, a eseului militant, a discursului din amvonul catedrei universitare. Vor fi oare suficienți receptori din tânăra generație care să percuteze mesajul și să pună stavilă repudierii elitei, imploziei noastre culturale iminente? Răspunsul e un truism: timpul o va arăta!

Cu totul diferit reacționează la stresul ageismului Lucian Gruia, un alt om de cultură senior. Poet și eseist  de-o sensibilitate desăvârșită, cercetător cultural împătimit al triadei spiritelor mari Eminescu – Blaga – Brâncuși, pare, la o primă vedere, un monolit introvertit. Dar, cine-i provoacă mărturisirile are surpriza unei combustii interne masive, care-i luminează ochii când dă glas celor știute, gândite, temeinic rânduite prin ipoteze argumentate critic și matematic deopotrivă. În volumul POEME PUTREDE găsim două nuanțe ale reacției sale: una speculativă, cu umor intrinsec, alta defensiv – telurică.

Nu poți decât să zâmbești când citești mica poezie Pisicile mele negre, un ,,omagiu” adus ghinioanelor vieții. Cum încheie poetul? ,,Acum, m-am pensionat şi am timp berechet/ Să mă ocup de pisicile mele negre/ Care mi-au scos peri albi.”

În schimb, într-un stil sorescian, în poemul Speranța, Lucian Gruia are curajul să demaşte cruzimea destinului artistului de azi, încorsetat suplimentar de vârstă, nefast beteșug. Nereușind să-și vândă cartea, poetul decide s-o-ngroape: ,,Am alergat la preot să-mi oficieze/ slujba de înmormântare creştinească a SPERANŢEI./ Am dorit să fie îngropată în pământul trupului meu,/ în piept, în locul coastei din care Dumnezeu a făcut-o pe Eva./… Mi-am pregătit un praznic de pomină, cu fripturi,/ vin din belşug, ţuică/ Şi am invitat pe toţi prietenii mei scriitori: critici literari, poeţi, prozatori, directori de edituri etc./(ce dracu o fi cu ei că sunt aşa înfometaţi?/ – m-am întrebat deseori, văzându-i la lansările de carte/ unde rad şi sting tot, dar cartea n-o cumpără şi nu o citesc/ chiar dacă o primesc gratis!)… Apoi, m-am întins pe iarbă şi fiecare a venit/ să dea o lovitură de târnăcop în pieptul meu,/în carnea mea întărită de vârstă şi necazuri…”

Angela Dina-Moțățăianu are o paletă și mai largă de reacții estetice la ageism, fiind o autoare care ,,se bucură din plin” de această discriminare… Faptul este compensat de multiple recunoașteri în urma participării la diferite concursuri, direct proporțional cu înaintarea în vârstă.

În Peștera lui Platon, una dintre cele mai caustice și realiste proze ale sale din volumul TIMPUL PISICII, autoarea folosește cadrul unei duble lansări de carte la Cenaclul lierar Alfa și Omega, descris într-un stil în care îmbină ironia, caricatura, satira pentru a da fond interpretării mitului platonician. În final, își înzestrează vindicativ un personaj literat senior cu puteri fantastice, făcând în așa fel încât Cenaclul literar Alfa şi Omega să-şi predea butaforia inutilă copertei unei cărţi, pentru a plăti nedreptatea față de creatorul desconsiderat.

Pe de altă parte, în recenta apariție de la sfârșitul anului 2021, FABULAȚII DESPRE INOCENȚI, autoarea conturează o firească soluție salvatoare pentru seniori. Cartea este o colecție de povestiri cu personaje din categoria celor neprihăniți, amplasate într-un univers citadin sau răsărite dintr-un preaplin rustic, cu tușe de fantastic subtil. Deși, aparent, inocenții sunt copiii, autoarea a creionat, în fiecare povestire, unul sau mai multe personaje-pereche de la antipodul vârstei umane. Când citești cartea, te frapează indisolubila conexiune între copii și bătrâni, înțelegând, în final, că cele două ipostaze temporale generice sunt o reprezentare a semisferelor spirituale ce se atrag inevitabil spre completare, spre reunire. Care este miza finală? Nemurirea! Vârstnicul își transferă în lumescu-i ultim urmaș, direct ori întâmplător, din proximitate, toată averea cunoașterii și înțelegerii vieții,    salvându-și spiritul de la pieire. Pare să fie, în viziunea autoarei, un ritual pe care trebuie să-l parcurgă fiecare senior pentru a putea începe înspăimântătoarea, inevitabila și, totodată, sperata izbăvire transcendentă…

Dacă citim cu atenție dialogurile între inocenții mici și mari, ajungem să ne întrebăm surprinși cine-i, de fapt, persoana matură?! Felul cum își trec unii altora gândurile prin replici calde, zglobii, vesele ori îngrijorate îți induce realismul acestui transfer energetic, al joncțiunii posibile între trecut și viitor, al firelor timpului măiestrit înnodate…

Dar ce face autoarea cu seniorii care n-au în preajmă asfel de receptaculi inocenți? Îi salvează precum în proza Mișcarea de rezistență din volumul de povestiri CUM AM RETEZAT STUPUL. Bătrânii nefolositori dintr-o enclavă, unica supraviețuitoare a unui cataclism, sunt aruncați în deșertul nefast, să-și sfârșească zilele însingurați. Însă, acolo, o mașinărie complicată (Biblioteca) le sublimează esența, transformându-i în… cărți, fatale bumeranguri ce se-ntorc în enclavă răscolind mințile tinere și îndemnându-le să pornească revolta împotriva unui destin aparent implacabil…

Da, iată cartea ca soluție de conservare a spiritului seniorilor, din mijlocul cărora, cel mai adesea irumpe elita! Verba docent, exempla trahunt…

Și-atunci, nu-mi dă, oare, dreptate binevoitorul cititor când spun că trebuie să ne aplecăm entuziaști mai ales asupra creațiilor celor cu experienţă, cu acumulări de spirit și ani, în loc să-i repudiem refractari din clipa în care le aflăm vârsta?! Nu este o favoare pe care le-o facem în lupta lor cu timpul, este un gest de normalitate pentru împlinirea noastră, privind prin perspectiva iminenței propriului nostru sfârșit…

Să deschidem, deci, cu drag cărțile autorilor seniori, vom petrece clipe captivante alături de rodul unor minți bogate și simțiri complexe. Să ne împotrivim, așadar, ageismului cu toată puterea, până la eradicare, altfel victimele de mâine vom fi chiar noi!

Sara Mina-articol publicat în Revista CURTEA DE LA ARGEȘ – Anul XIII, Nr. 2(135), Februarie 2022

http://www.curteadelaarges.ro/XIII_2_135.php

---

Conexiuni

În luna iulie, anul trecut, primeam un dar de la Domnul Academician Gheorghe Păun: cartea ,,La curtea lui Urmuz”, apărută la Editura ARS DOCENDI în 2021, un volum conținând, așa cum spune însuși autorul, 77 ,,tablete fix de o pagină A4 de cultură generală, de atitudine, prezentare de carte sau evenimente, cu ceva umor, când s-a putut, cu ironie și pișcături adesea, cu seninătate și relaxare totdeauna…”.

M-am bucurat, am mulțumit și am început lectura metodică.

Mai întâi, am dat curs unei teme de casă dintr-un articol care aduce în prim-plan, într-o tonalitate fin-sarcastică, mania de a asocia fiecare zi din calendar cu unul sau mai multe subiecte relevante sau nu pentru aducerea aminte colectivă (,,Zile cu nume”). Așa s-a născut, în locul unui eseu, cum își dorea Domnul Academician, un prozopoem absurd numit ,,Delirul unei măsele de minte”, dedicat zilei de 20 martie, supraîncărcată cu simboluri distonante – sănătatea orală, francofonia, fericirea și vrabia. 

Cu prima ocazie a unei zile libere, motivată de articolul ,,Atracții turistice din jur”, am prins dor de ducă și am urcat la Corbii de Piatră, dincolo de Domnești, spre Nucșoara, cercetând biserica rupestră de-acolo. Am zâmbind amar citind inscripția veche săpată în stânca-temelie, compătimindu-i pe cei cu suflete de piatră care se închină la cruci de aur și-i uită pe cei cu suflete de aur care se-nchinau cândva la crucile de piatră.

Pe 31 august, de Ziua Limbii Române, pomenită din ce în ce mai rar de înșiși vorbitorii ei, am încercat să adun câteva mesaje sărbătorești de la apropiații editurii mele. Demersul a avut un rezultat dezamăgitor, primind puține semne de bunăvoință, nici pe departe câte și cum m-așteptam de la oameni de litere. Așadar, pot spune că am experimentat, păstrând proporțiile, concluzia Domnului Academician: ,,…există numeroase insule de românism, de naționalism cuviincios…, de patriotism… Și totuși, ele nu conduc la o stare de spirit generală, dominantă, la o renaștere, nu dau un proiect de țară.”

Parcurgând filă cu filă, reluând analiza titlului sau a semnificației fiecărui text, dincolo de efectul informativ și de maniera convingătoare, am adâncit aventura introspecției generate de cartea Domnului Academician, armonizând-o cu misiunea de editor pe care mi-am asumat-o.

Și, chiar dacă pandemia a minimizat apetența pentru cultură, îngreunându-mi demersurile de a așeza în lumină cum se cuvine cărțile publicate de editură și pe autorii lor, mi-am întărit credința în ,,Utilitatea inutilului”, după cum sună titlul altei tablete a Domnului Academician, mai precis, credința în artă, la modul general, în literatură, ca formă precisă de expresie estetică.

Dacă ar fi să arunc o privire cuprinzătoare doar asupra cărților apărute în toamna trecută la editura pe care o conduc, sunt mulțumită să constat că omul de cultură Lucian Gruia mi-a încredințat spre publicare o nouă colecție de eseuri numită ,,Brâncuși pe calea desăvârșirii”. Aici, scriitorul ne oferă un ingenios sumar al viziunilor creației lui Brâncuși (metamorfoza formei plastice – ovoidul, evoluția către mitologia cosmică prin triada oul primordial – ţestoasa, imago mundi – axa lumii și materializarea formelor plastice ale prototipurilor fiinţelor reale, după modelele platonic şi biblic), prin ,,ciclul Coloanelor fără sfârşit ca trepte pe calea desăvârşirii” punând o amprentă finală în stilul său caracteristic de cercetător cultural, care-şi fundamentează argumentele prin deducții logice și interpretări ale unor solide mărturii, descoperite după îndelungi căutări.

Gândindu-mă la proza scurtă publicată în același răstimp, mă bucur când redeschid cele două volume semnate de scriitoarea Angela Dina-Moțățăianu (cea care a primit, din 2013 până în prezent, 19 premii pentru proză scurtă): ,,Printre… asimptomatici” și ,,Fabulații despre inocenți”. Prima carte, apreciată cu un Premiu Special la sfârșitul anului la un Concurs de proză umoristică, împrumută înșelător, pentru titlu, un termen din contextul actual, trimițând însă, prin scenete vivante, cu o mare doză de haz intrinsec, de situație ori ivit din conturarea ironică a personajelor, la dorința de a amenda tare umane, anomalii, cu speranța că, în adâncul lor, semenii vor sesiza abaterile de la ordinea firească a lumii… Al doilea volum, gândit de autoare ca un dar pentru Crăciunul recent sărbătorit, conține povestiri cu personaje din categoria celor neprihăniți, amplasate într-un univers citadin sau răsărite dintr-un preaplin rustic, cu tușe de fantastic subtil. Acestea creează un efect de reală terapie asupra cititorului, întorcându-l cu gândul la propria lui vârstă de aur, cea a copilăriei și vindecându-l de teama de a-și etala sensibilitatea și dorința de emoție artistică…

Nu pot să nu enumăr, ca altă dovadă de inutil util și volumul de poezie al tânărului filolog Nicolae Florentin Streche, membru al UZPR. ,,Anonimul florentin * The Anonymous Florentine” conține 33 de poeme în limba română și engleză (retroversiunea aparținându-i tot creatorului) despre un spațiu personal cu patru dimensiuni: Nașterea, Credința, Iubirea și Moartea. Autorul, care mi-a încredințat spre editare acest prim volum, un debut incitant, ne invită să-i urmăm demersul introspectiv, să-l îmbogățim cu propriile noastre senzații și idei, care să înflorească pe structura poetică oferită cu dărnicie tuturor. Care să fie câștigul așteptat? Exercițiul transcenderii spre o esență ce se lasă descoperită doar cu efort de gândire și trăire.

Utile ori inutile, toate aceste căutari de vigoare în nume mari ale culturii românești, în imaginația proprie ori în meditații lirice sunt menite să ne deschidă noi orizonturi! Așteptații cititorii avizați vor da verdictul, dar eu îmi păstrez credința că fiecare autor și carte a sa rămân vectori purtători de valori morale, de fundamente de cultură, de forță creatoare de frumos. Încurajez doritorii să se aplece și asupra cărților acestor scriitori anterior amintiți, vor înțelege și mai bine de ce le așez ca proprii argumente pentru esența articolului ,,Utilitatea inutilului” din volumul ,,La curtea lui Urmuz” al distinsului Academician.

Sunt convisă că Domnul Academician Gheorghe Păun, într-un impuls de smerenie ce caracterizează doar spiritele înalte, va gândi, poate, că este exagerat demersul meu de a crea conexiuni între cartea  dăruită  și universul meu literar, privit din postura editorială. Îmi cer iertare că îndrăznesc să-l contrazic și continui să afirm că recentul volum al Domniei Sale mă ajută să-mi consolidez setul de valori cu care am plecat la drum, în miezul editurii mele.

Astfel influențată pozitiv, în acest context nefast pentru trebuințele noastre de la vârful Piramidei lui Maslow, voi continua să militez pentru abolirea ,,vremii efemerului perpetuu” (,,Cum se numește perioada pe care o trăim?”), voi încerca, fără interese meschine, să-mi omagiez scriitorii seniori acum, cât au opera vie, neîncheiată (,,Omagiul seniorilor plecați”), voi ridica vocea, pe cât voi putea, împotriva schingiuirii limbii române și a distorsionării esenței sale (,,Neutralizarea limbii”), voi lumina, cel puțin în mintea mea, rostul cuvintelor de forță creatoare de cutume comportamentale și estetice, uitându-l pe acela trist, dar atât de valabil în prezent, de etichetă denigratoare (,,Cuvintele, ca pietre”)…

La început de an, îi urez Domnului Academician să continue șirul filelor de carte cu miez, căci, neîndoielnic, mulți cititori se vor arăta suprinși de noutate, de logică, de viziune, bucuroși de întâlnirea cu autorul ce viețuiește în Orașul Regal de pe Argeș în Sus! Hotărât, închiderea viitoarei cărți, după epuizarea lecturii, nu va fi un moment de tristețe! Dimpotrivă, sunt sigură că va genera speranța unei iminente urmări!

Miza finală? E cea gândită de Domnul Academician Gheorghe Paun și care-i dă putere să-și continue îndemnul de ,,… a ne întreba, de a ne îndoi, de a lega lucrurile într-un mod nou, de a descompune și apoi de a recompune puzzle-ul realității din jur și a celei care ne vine reprezentată deja…”. Câștigarea cititorului de mâine, informat, sensibilizat și lucid, care va genera schimbarea, măcinând, încet-încet, răul din jur… iată împlinirea așteptată, adevărata utilitate a inutilei literaturi!

Sara Mina – articol publicat în Revista SPAȚII CULTURALE – Nr. 80, Ianuarie 2022

---

Darul inocenților

Citind titlul noii cărți a scriitoarei Angela Dina-Moțățăianu, cineva ar putea zâmbi sceptic: fabulații, poate, dar… despre inocenți?! Care inocenți?! În ziua de azi, când oamenii apelează la trucuri existențiale pentru a se strecura facil printre obstacolele unei modernități nocive, oare mai putem afla candoare?

Autoarea e încredințată că da! Și ne îndeamnă să redescoperim sursa primordială a purității în… copilărie!

Iată mărturisirea autoarei:

,,După ce filele cărţii se-nşiruiseră, cu doruri, nelămuriri, chiar nădejdi de reîntoarcere în lumea vârstei de aur, m-am aflat descumpănită privitor la ce titlu avea să poarte! 

În momentele de căutare am înţeles că, indiferent de anii trăiţi de fiecare, inimile ne tresaltă, îndemnate de-un diapazon vrăjit să rătăcească iar prin locuri cu viaţă-fără-de-moarte, însufleţindu-ne ca viteji de poveste, Ilene-Cosânzene ori năzdrăvane apariții recrutate din universul animalier, atât de îndrăgit încă de la primii paşi făcuţi în lumea basmelor…

Şi-am decis! Cum povestirile izvodite de mine sunt oglindiri ale unor dorite incursiuni în mentalul şi trăirile copilăreşti, volumul trebuie să fie dedicatcelor neştiutori de rău.

Aşadar, regăsiţi-vă în aceste Fabulaţii despre inocenţi!”

Cu priceperea sa de a da forță vizuală și preț fiecărei vocabule, Angela Dina-Moțățăianu ne oprește clipa, copleșindu-ne cu dorul de zilele purității depline.

Lăsați-vă purtați de farmecul povestirilor, unele crescute într-un univers citadin, altele răsărite dintr-un preaplin rustic! Indiferent de limbaj, de timp și de cadrele cinematografice ale epicului care-i îmbrățișează, inocenții autoarei sunt captivanți!

Unii își biruie frica, evadând în credință ori fantastic, alții fac alegeri, trăgându-și vigoarea din subconștientul lor curat. Singuri sau ocrotiți de prieteni reali ori nu, găsesc soluții și explicații pentru orice, chiar și pentru moarte… sfidează distanțe și timp… creează obiecte și lumi!

Cuvinte calde ori strigate, împletite lin ori cu zvâcnet aventuros, vă vor atrage într-o combinație terapeutică de joc al emoției estetice și joacă a întâmplărilor, din care veți ieși vindecați de uitarea propriei neprihăniri!

Deschizând cartea Angelei Dina-Moțățăianu, ne lăsăm pătrunși de o sensibilitatea nepervertită de rafinament ori de vreo alunecare spre cutume sterile! 

Sara Mina – articol publicat în Revista LITERA 13 pe 18 ianuarie 2022

https://www.litera13.ro/2022/01/darul-inocentilor-sara-mina.html

---

Simplitatea geniului brâncușian

Omul de cultură Lucian Gruia ne-a încredințat spre publicare o nouă colecție de eseuri numită ,,Brâncuși pe calea desăvârșirii”.

Editura Biscara este, astfel, onorată cu încă o carte-simbol pentru căutările autorului și refundamentarea esenței unor flăcări vii ale culturii românești. Prima de acest fel, apărută în 2019, era concentrată asupra lui Blaga, acum Brâncuși este miezul nodal al conexiunilor eseistice ivite din meditațiile lui Lucian Gruia.

În primul capitol, autorul ne oferă un ingenios sumar al viziunilor creației lui Brâncuși (metamorfoza formei plastice – ovoidul, evoluția către mitologia cosmică prin triada oul primordial – ţestoasa, imago mundi – axa lumii și materializarea formelor plastice ale prototipurilor fiinţelor reale, după modelele platonic şi biblic).

În capitolul al doilea, se autodepășește printr-o demonstrație critică și matematică, în aceeași măsură. Lucian Gruia pleacă de la considerațiile lui Ion Spânu din cartea MEŞTERUL FIINŢEI. PROLEGOMENE LA O NOUĂ INTER-PRETARE A DRAMEI „MEŞTERUL MANOLE” DE LUCIAN BLAGA (Ed. Dionysos, 2012). ,,Autorul descoperă aici nu mai puţin de nouă momente pe calea desăvârşirii operei literare menţionate, pe care le-am aplicat şi adaptat la opera brâncuşiană, rezultând acest studiu” spune Lucian Gruia..Astfel, eseistul dezvoltă un sistem de criterii de analiză prin care filtrează opera brâncușiană, ajungând să explice fenomenul evoluției planificate și atinse de acest geniu al sculpturii moderne.

În carte frapează capacitatea de sinteză a ideilor altor exegeți, care hrănesc propria percepție a eseistului. Astfel în ,,ciclul Coloanelor fără sfârşit ca trepte pe calea desăvârşirii”, Lucian Gruia pune o amprentă finală în stilul său caracteristic de cercetător cultural, care-şi fundamentează argumentele prin deducții logice și interpretări ale unor solide mărturii, descoperite după îndelungi căutări.

Un episod anume ne incită în mod deosebit curiozitatea, căci autorul ne spune: ,,…prin interiorul Templului descătuşării sufletului de corp, proiectat pentru Indor, revenim la motivul trecerii lumilor. Momentul revelaţiei în Templul eliberării, din păcate nerealizat, mi l-am imaginat în felul următor…”. Urmează o captivantă așezare în spațiu a componentelor unui fabulos întreg, nematerializat, din păcate, de Brâncuși.

Într-un fel, motto-ul ales – ,,Simplitatea este partea esenţială a lucrurilor complicate”, una dintre afirmațiile lui Brâncuși – este chiar chintesența efortului estetic al lui Lucian Gruia. Domnia-sa reușește să aducă profanilor imaginea sintetică a tuturor spiritelor înalte asupra cărora se apleacă, contribuind la relevarea chintesenței lor printr-un consistent aport personal filosofic și interpretativ.

Să parcurgem împreună filele cărții, reale trepte pe calea desăvârșirii cunoașterii semnificațiilor operei brâncușiene…

Sara Mina – articol publicat în Revista LITERA 13 pe 13 ianuarie 2022

https://www.litera13.ro/2022/01/litera-13-nr292022.html

---

Mărturisirea de credință a unui… anonim

Pe 26 octombrie, la Muzeul Țăranului Român din București, s-a desfășurat lansarea cărții de poezii Anonimul florentin * The Anonymous Florentine a poetului Nicolae Florentin Streche, în format bilingv (retroversiunea în engleză fiind realizată tot de autor), apărută la Editura Biscara.

Volumul, girat printr-un Cuvânt înainte al Paulei Romanescu și printr-o Postfaţă semnată de poetul Dan Ioan Marta, reprezintă mărturisirea de credință a unui anonim din altă lume, întrupat accidental aici, printre noi, vădit atipic, iluzoriu… visând la redevenirea sa. Acesta pare să fie mesajul devoalat de motto-ul ales: ,,Suntem nişte zei proşti, nişte zei nemuritori care ne-am uitat destinul” (Constantin Noica).

Poetul se lasă descoperit încetul cu încetul, nesperând la o recunoaștere zgomotoasă, căci el este rodul unor cufundări cu moliciune de melasă în propriul eu: ,,Când nu scriu versuri/ ce se-adună-n poezii,/ îmi ascult tăcerile/ şi le port cu mine/ ca pe nişte mărgăritare” (Solilocvii).

Cu puterea imaginativă a inocentului ce păstrează în adânc un cod ancestral, Nicolae Florentin Streche reconfigurează Universul, dându-i alte puncte cardinale: Nașterea, Iubirea, Credința, Moartea… El se află în centru și privește pe rând spre cele patru dimensiuni dominante, încercând să pătrundă înțelesul unei inevitabile alegeri…

Într-un aparent monolog închegat din poeme cu sonoritate reflexivă, poetul meditează firesc asupra dimensiunilor existenței sale. Astfel, versurile întruchipează fragmente de Ivire care se frâng pentru a se reîntregi în cele de Dragoste pentru o iubită-înger, ori cu nume de mare, în lacrimi sonore de îndoială și frică de-a fi părăsit de Credința în Dumnezeu, privind apoi, fără teamă, spre cruda pregătire pentru recăderea în veșnicul aven, în Anonimat…

Acestui vârtej de sentimente vibrante până la ruperea fiintei, acestei alegeri nehotărâte, poetul nu le găsește decât o singură soluție tămăduitoare: transcenderea către o altă stare, într-o altă existență, tulburătoare prin neperceperea ei de către muritorii de noi, în care orice e posibil. Se roagă, fierbinte, în Pater Noster: ,,Dă, Doamne, ploi şi văpaie peste oameni,/ ia-ne privirea, vocea şi auzul înşelătoare,/ fă-ne trupuri noi, fără carne şi oase,/ căci am obosit de-atâtea suflete amăgitoare!”

Nicolae Florentin Streche, îndemnat de subconștient să-și regăsească destinul de zeu nemuritor, șoptește smerit: ,,Sunt aici pentru ceva/ care se numeşte tăcere/ şi m-am născut cu adevărat/ când am început să număr,/ când am mângâiat razele de soare,/ cu privirea pierdută-n zare./ Ştiu că sunt un fir de nisip/ în Sahara imensă a universului,/ căci am vedenia vieţii,/ dar nu sunt un orb ce-şi refuză/ privirile celorlalţi/ Eu nu sunt decât un om spre verticală…”.

Sara Mina – articol publicat în Revista LITERA 13 pe 3 decembrie 2021

https://www.litera13.ro/2021/12/marturisirea-de-credinta-unui-anonim.html

---

Privind împrejur cu… ironie

Cartea de proză scurtă umoristică Printre… asimptomatici, apărută în august 2021 la Editura Biscara, a primit pe 17 noiembrie un Premiu Special la Festivalul Naţional ,,Strehaia Literară şi Umoristică”, Ediţia a III–a. Iată, așadar, încă o confirmare valorică a stilului aparte al scriitoarei Angela Dina-Moțățăianu!

Abila utilizare în scrierile sale a umorului ca mijloc subliminal de comunicare i-a adus scriitoarei acest premiu, care se alătură altor trei recente: Premiul Special la Festivalul Internațional de Literatură Umoristică „Alb-Umor” în iunie 2020, la Alba-Iulia, Premiul III pentru volumul Bufonerii pandemice (apărut în februarie 2021 tot la Editura Biscara) în cadrul Festivalului Național de Satiră și Umor „Zâmbete în Prier”, Vișeu de Sus în aprilie 2021, Premiul II pentru schiță umoristică la Concursul „Întâlnirea Umoriştilor” de la Brăila, în mai 2021…

Autoarea are un apetit deosebit pentru împletirea (auto)ironiei, persiflării, sarcasmului… într-o relație armonioasă cu fondul ficțional și aspirațional al scrierilor sale. Acestea, clădite din vocabule cu spirit și expresivitate, proiectează cititorul într-o lume rafinată, cu dimensiuni nebănuite.

Cartea Printre… asimptomatici închide într-un insectar al satirei, mai blânde ori mai caustice, personaje desprinse din cotidianul care, pe zi ce trece, parcă se transformă într-un tablou psihedelic.

Scriitoarea este, însă, o fire generoasă, care-şi pune speranța în puterea noastră de redescoperire, de recăpătare a echilibrului pierdut. ,,Am recurs la un titlu eliptic pentru a vă insufla ideea că trăsăturile noastre pozitive, chiar şi sporadice, încă există, numai că şi-au pierdut forţa manifestării, oamenii din jur părând simpli… asimptomatici”, spune Angela Dina-Moțățăianu în deschiderea cărții.

Fiecare povestire, în fapt o scenetă vivantă credibilă, din proximitate, cu personaje ce-ți stârnesc sentimente variate, amendează o stare de fapt sau tare umane ce-nfloresc fără drept de apel într-o societate care a uitat rigorile normalității și lasă ca instinctele primare să domine intelectul, aspirațiile. Nu lipsește nici persiflarea unor anomalii ivite în perioada pandemiei, ce încă ne apasă.

Volumul Printre… asimptomatici al Angelei Dina-Moțățăianu este, în fapt, o altă structură insolit elaborată de autoare, care-i trădează voluptatea povestirii și credința nestrămutată în cuvântul cu forță creatoare de ordine, de cutume comportamentale și estetice.

Acesta este și îndemnul autoarei: ,,Prin ironia care se regăseşte şi-n paginile volumului de faţă, sper să vă convingeţi că umorul poate reaşeza la standarde fireşti valorile morale şi, implicit,  comportamentul semenilor noştri… ”.

Sara Mina – articol publicat în Revista LITERA 13 pe 22 noiembrie 2021

https://www.litera13.ro/2021/11/privind-imprejur-cu-ironie-despre.html

---

Trăim într-o epocă în care, probabil, ficțiunea este covârșită de realitate, pierzându-și, cumva, esența morală și scopul estetic.

Dacă ne uităm în jur, ritmul infernal al veții și multitudinea de evenimente departe de normalitate ne fac să ne întrebăm ce rost mai are truda artiștilor cuvântului? Ce întâmplări spectaculoase, ce idei magistrale, ce speculații năucitoare mai poate genera filonul lor imaginativ? Cu ce ne mai pot surprinde?! Și, dacă ne oferă astfel de minunății, care le este rostul?!

Ei bine, răspunsul este foarte simplu: unora dintre noi, din păcate, tot mai puțini la număr, ne aduc tocmai… soluția evadării din lumea înconjurătoare, atunci când ea devine neîncăpătoare, suprasaturată fiind de forme fără fond! Pentru noi, acești minoritari ciudați, punctul de intersecție dintre ficțiune și realitatea înconjurătoare capătă alt sens…

*

Editura Biscara a publicat în 2021, printre altele, și două volume cu o puternică tentă imaginară.

Este vorba de cartea Efectul Zian a scriitoarei Angela Dina-Moțățăianu, în format letric, precum și volumul de povestiri al scriitorului Ladislau Daradici – Întâlnire cu cei care am fost, accesibil tuturor în format Flipbook, în Biblioteca virtuală a editurii (prima apariție, tipărită, fiind în anul 2000).

Efectul Zian este o nuvelă care, cu o fină imixtiune a fantasticului, ne aduce spre reflecție teme importante: dubla identitate, amnezia ca soluție temporară pentru regenerare sufletească, jocul coincidențelor, reapropierea, în momente critice, a celor care s-au iubit cândva, trecerea… dincolo.

Personajul principal, Sterie, este aruncat de autoare episodic în postura lui Victor, o a doua identitate, acum, maladivă și cu veleități de scriitor fără operă certă, stăpânit numai de obsesia autorecunoașterii și exacerbând tarele originalului.

Dialogul, monologul, descrierile, urmele subtile de lirism… toate instrumentele de construcție ale epicului se întretaie energic, secvențial, în manieră cinematografică. Stilul scriitoarei răstoarnă legile fizicii şi, citind, timpul se comprimă.

Rezolvarea unui mai vechi conflict familial, desfășurat în paralel cu recuperarea în Clinica Zian a cuplului Sterie-Victor, trage firul nuvelei spre o finalitate aparent mulțumitoare în plan real. Scenariul acesta, în măruntaiele căruia pot fi decelate fapte petrecute în secvenţe de timp aparent haotice, este luminat pe dedesubt de semnificațiile degajate de un altul, mitic. Lucrurile nu se petrec la întâmplare, ceva le leagă, iar acest ceva se devoalează în final când, brusc, scriitoarea frânge predictibilul și ne îndreaptă spre adevărata parabolă: Sterie se manifestă în scris pentru prima și ultima dată, semnându-și cu numele Victor propriul… Sfârșit. Așa se numește proza apărută miraculos sub lumina ireală a lămpii Zian, ca un fel de împlinire a celor mai tainice framântări ale sale.

Zian, cuvânt cu multiple rosturi împletite de autoare, devine, în demersul sincretic al acesteia, un sinonim pentru iluminare, un îndemn la autodescoperire, la transcendență, la aspirația spre metafizic…

Epilogul și Prologul cărții îmbracă în fir epic un… tablou suprarealist. Dacă la început, semnătura Pictorului, o simplă literă Z, se destramă creând personajul undă-purtătoare de ireal, care va conduce cumva lectorul spre deznodământ, în final, prin reapariția semnăturii pe același tablou, recompusă din silueta personajului de sorginte fantastică, se închide, parcă, un ,,cerc strâmt”, cu frământări efemere, nesemnificative în raport cu… celălalt univers.

Scriitoare își reneagă, în fapt, puterea de creator al destinelor propriilor personaje și predă această misiune cui i se cuvine de drept. Pictorul, este, în fapt Divinitatea, care extrage actorii principali din scenariul realist și-i așează undeva… dincolo, ocrotindu-i.

Ți se cristalizează astfel speranța că poți afla și tu, citind, propria-ți poartă spre un alt univers, în care fantasticul să umple golurile din preajma ta, din tine…

*

De cealaltă parte, scriitorul Ladislau Daradici ne deschide ochii în volumul de proză scurtă fantastică Întâlnire cu cei care am fost către acceptarea unor lumi neștiute, sperate, oniric întrevăzute… de care ne despart porțiori poduri.

În fiecare dintre cele paisprezece proze dăruite, scriitorul ne tălmăcește fațetele felurite ale acestor granițe, într-un stil postmodernist c-un epic pătruns de lirism şi-un ritm plăcut-monoton, liniștitor chiar și atunci când cele înfățișate par a fi cu adevărat terifiante.

Câteodată, porțile ne apar figurative-banale, ca în Porți și orașe.

Alteori sunt doar metaforic sugerate, imaginile glisând în fantastic pur, prin capacități extrasenzoriale ca ale Orbuluice percepe lumea prin lumina verde cu intensități diferite ori prin anomalii hidoase care domină ființele umane, precum în Iarna mântuirii noastre. Aici se deschide perspectiva asupra unui univers ascuns în proximitate, grotesc, ce va fi supus extincției totale, ca, de altfel, orice e straniu, de neînțeles de către cei înecați în propria obtuzitate și obezitate non-empatică.

O poartă spre dincolo este și… cimitirul. Scriitorul amestecă abil timpurile și face să se-ntâmple aici lupte, premoniționale ori aflate din surse vechi, obscure, între morți ocrotiți de credință și cei lipsiți de ea (Luna unei nopți din luna mai)… Aici se-mbină moartea cu viața, vina cu bucuria, se reunesc familii de umbre ori se anunță destine umane ce stau să răsară, împlinind un cerc ce pulsează sinusoidal între lumea viilor și a neviilor (Puștiul lui Simon).  Aici veghează, eliberat de orice sentiment, umbra unui tânăr ucis mișelește (Timpuri verbale), tămăduind rănile supraviețuitorilor cu previziuni mute de iertare și soartă-n făgaș reașezat.

Irealul abordat de Ladislau Daradici are linii puternice, definitorii, personajele se dedublează, îi vezi clar pe cei aflați dincolo sau dincoace de granița dintre lumi, le afli gândurile, spaimele, speranțele și înfăptuitele reveniri la viață ori nu (Întâlnire cu cei care am fost și Podul).

Ici-colo, în unele povestiri, porțile către dincolo au alte înfățișări, rupte din spectrul naturii. Plopul-femeie, care plânge când e tăiat, va adăposti sub nevisata formă a unui sicriu reîntâlnirea iubiților brutal separați (Recviem pentru un arbore). Apa curgătoare devine, în imaginația autorului, o ființă vie care se hrănește cu sufletele morților (vii-în-moarte), păstrându-le trupurile ca unic semn palpabil, material, al contactului cu lumea de dincoace (Arta fugii). Supraomul din Somnul și nesomnul supune necuvântătoarele, folosindu-le ca unelte configuratoare ale trăirilor puternice pentru cei din jur – iubirea, duioșia ori ura viscerală. La adăpostul munților, perenii iertători ori pedepsitori, o vrajă nebună face dreptate: un vinovat sfârșește spânzurat, tortura și momentul trecerii dincolo aflându-le cititorul din zbaterile în oglindă ale șobolanului sacrificat (Munții, acest rai al singurătății).

În Ospiciul, ultima proză a volumului, închide vindicativ autorul întreaga umanitate, pedepsind-o pentru degradarea ei… Vlase, vizionarul legat de viitorul netrăit ori propăvăduitorul unor timpuri ancestrale, e simbolul vremelniciei și-al eternității, perfectul paradox…

*

Citindu-le cărțile, descoperi, în fapt, că ambii autori sunt spirite animate de aceeași credință nestrămutată în forța fantasticului, atrași definitiv de transcendență.

Fiecare imaginează, în tușe fine ori contururi puternice, cu abordări stilistice total diferite, posibile porți către metafizic.

Sub semnăturile lor, răscrucea real-fantastic părăsește dogmaticul plan estetic și se deșiră în spațiul cu n dimensiuni. Și astfel, noi, profanii cititori, urmându-i, ne disipăm imateriali, pregătiți pentru adevărate experiențe extrasenzoriale…

Sara Mina-articol publicat în Revista CURTEA DE LA ARGEȘ – Anul XII, Nr. 10(131), Octombrie 2021

http://www.curteadelaarges.ro/XII_10_131.php

---

Cine poate spune cum ia naștere o carte?! Evident, ne îndreptăm rapid privirea spre critici. Câteodată, chiar și aceștia se declară neputincioși, așa cum o afirmă într-un aforism amuzant Gelu Negrea – Critica literară seamănă foarte mult cu cartea tehnică a unui produs: explică detaliat cum funcţionează drăcia, nu însă şi cum a fost creată.

Și-atunci? Rostul criticii se pierde? Conceptele, metodele… sinergia lor cu efect inductiv, activator de inteligență emoțională întru descâlcirea misterului creației… toate să fie inutile? Nu cred!

O afirm cu tărie din perspectiva unei cititoare avide a acestei specii literare aparte. Îndrăznesc să spun asta, pentru că, în fapt, și criticii sunt artiști ai cuvântului. Dar, evident, unii ajung mai aproape cu judecata și expresia de miezul obiectului de studiu, alții, nu. Unii relevă taina lecturată, alții își etalează doar propriile cunoștințe și atuuri… Nu judec, n-am căderea, doar constat.

De la cei concentrați pe ceea ce este sub lupa analitică, am deprins un element care mi se pare definitoriu prin simplitatea și eleganța lui. Ca să înțelegi opera unui scriitor, trebuie să-i afli resorturile lăuntrice, amprentate de contextul în care trăiește… sau a trăit.

Misiunea istoricului literar, concentrat asupra scriitorilor cu opera încheiată îmi pare dificilă: să decelezi între surse informative multiple, credibile ori nu, să construiești scări valorice și postulate ontologice… apoi să compari… să alegi esența, confirmată și de alții, să nu dai curs tentației de a devia de la dovada obiectivă, numai și numai pentru o scamă de inovație care să te pună într-o lumină mai altfel… Toate acestea sunt cazne demne de Viețile Sfinților!  

Dar sarcina criticului îndreptat spre contemporanii conaționali, forțat fiind de împrejurări ori doar din spirit de aventură, devine, câteodată, copleșitoare! De ce?! Pentru că și el, și creatorii, își duc traiul în același mediu socio-cultural, economic, politic, tehnologic etc. Raportarea fragmentată doar la sistemul comun spațio-temporal, care nu permite o cunoaștere aprofundată a omului-scriitor, îl poate face să se piardă într-un subiectivism nociv sau în relevări punctuale, neconcludente.

Știm bine că destinul unei cărți depinde mult de curentul de opinie care curge în jurul ei. Și, aplicând o lege a dinamicii gazelor, există pericolul ca, dacă spațiul în care e vehiculată opera nu e corect proiectat, să apară… desprinderea stratului limită de la granița cu volumul cercetat, curentul de opinie căpătând un sens de deplasare contrar celui intenționat inițial. Așa apar turbulențele! Inclusiv cele de opinie! Un fenomen fizic interesant, cu avantaje și dezavantaje în literatură… depinde care a fost nuanța inițială a curentului… negativă, cu revers pozitiv ori pozitivă, cu impact ulterior negativ?!

Când mi-am început aventura editorială în octombrie 2019, conștientizasem deja printr-un șir lung de evenimente, unele favorabile, altele nu, cele de mai sus. Așadar, asumându-mi un statut de Toma Necredinciosul, am decis să nu public la editura mea decât creații literare cu care empatizez deplin, având în vedere, în același timp, cel mai important câștig ce poate fi imaginat: acela de a descoperi, prin scrisul lor, contemporanii de valoare ori… mai deosebiți, ce nu încap musai în tipare sterile. Evident, cuvântul criticii rămâne pentru mine un jalon. Însă orientativ, nu absolut. În schimb, am adoptat cu sfințenie elementul promovat drept metodă de succes în descifrarea unei opere literare: apropierea de creatorii care mi-au încredințat cărțile spre publicare, de sursa lor intimă. De ei, ca oameni. Cunoscând oamenii, le înțeleg opera. Raportându-mă doar la contextul în care conviețuim, m-aș putea înșela…

Fiecare vocabulă, frază ori vers dezvăluie motivația creatorului de a se azvârli în aventura transcenderii existenței de zi cu zi.

Iată, spre pildă, poeta Victoria Milescu este o personalitate în aparență fragilă, dar cu o nebănuită putere de regenerare, o luptătoare care-și șlefuiește cu tenacitate lacrimi și zâmbete diurne, preschimbându-le în imagini ce surprind permanentul salt spre universul poetic dorit. Astfel își păstrează spiritul liber, izbutind să învingă provocările contextuale.

Dacă citim versurile poetului Lucian Gruia, descoperim pragmatismul inginerului cu vocație artistică! Imaginile folosite sunt din proximitatea noastră, a tuturor, metaforele inedite sunt fascinante prin simplitate. Ai senzația că ți se demonstrează matematic o teorie subtilă a rădăcinii realității înconjurătoare, poetul apelând permanent la reducerea la caz cunoscut.

Pe de altă parte, autoarea Angela Dina-Moțățăianu, o singuratică, scrie mai mult pentru sine, populându-și spațiul personal cu personaje-prieteni și întâmplări în care înflorește fantasticul, călăuzită mereu de motto-ul Tot ce-ți imaginezi este real [Pablo Picasso]. Faptul că rândurile-i prind contur în cărți premiate, incitându-i și pe alții să afle taina lor, pare să fie doar un efect secundar, neintenționat, al actului său de creație.

Când răsfoiești paginile Mariei-Ana Tupan ești copleșit de statura profesorului universitar, a istoricului literar! Fiecare paragraf mustește de bogăția informațiilor, de conexiunile ample, de îndemnul de a-ți spori universul conștientizat, de a-ți amplifica jocul gândirii spre propriul tău folos… Efectul?! Eşti impulsionat să consideri, precum Alexandru cel Mare,  cunoaşterea drept o altă cucerire.

Ana Dobre?! Citindu-i cronicile de întâmpinare, simți consistența de altruism și dorința de a găsi în adâncul operelor citite numai ce-i frumos și de valoare! Cu pioșenie deschide cărțile pe care le onorează prin cronicile sale, desfăcându-le în corpusculi ideatici și recompunându-le, în final dăruindu-le ochilor celor interesați parcă mai pline de sens!

Criticul Gelu Negrea își pune în scrisul cu care abordează subiecte grave propria-i amprentă ludică, dar și dorința de a imprima o viziune demiurgică asupra subiectului avut în vedere. De unde vine particularitatea asta? Din faptul că e și regizor.

Gabriela Stanciu-Păsărin își devoalează în proza-i cu tentă voit minimalistă sensibila percepție asupra lumii și propria-i gracilitate.

În schimb, poetul Costel Stancu frapează prin generozitatea-i tumultoasă. Versurile sale împrăștie dinamism, își schimbă fața la fiecare lectură. Nu-și încorsetează poeziile în titluri, te lasă pe tine, cititorul, să le dai menirea potrivită, toate fiind bun leac pentru suflet.

Legătura indisolubilă între condeier, ca entitate umană și creația lui o poți iniția și parcurge din orice sens. Important e nu să-ți placă omul, ci ideile și scrisul său. Câteodată, ce-ți oferă vederii omul-autor e o simplă cuirasă de protecție, uneori cu asperități, pe când rodul cuvintelor îți destăinuie fibra ascunsă, netedă, strălucitoare, poate neconștientizată nici de posesorul însuși!

Misiunea mea, ca editor, este să fluidizez comunicarea. Emițătorii mesajului sunt scriitorii publicați, destinatarii sunt cititorii ori criticii (măcar cei dispuși să practice nobila misiune de întâmpinare). Adevărata provocare e să îndepărtez toate asperitățile fizice, emoționale, intelectuale de pe acest flux bidirecțional…

Cum pot depăși barierele fizice? Susținerea financiară a autorilor prezentați de editură și, în vremuri normale, organizarea evenimentelor de lansare cărți reprezintă o rețetă eficace. Acum, în pandemie, restricțiile distanțatoare sunt compensate, întrucâtva, de mijloacele de comunicare on-line, de cartea în format electronic…

Dar pe cele emoționale și intelectuale? Greu, foarte greu! Suntem sufocați de idei preconcepute ca ageismul, ce naște discriminări în accesarea unor creații de valoare.

Pe de altă parte, actualul context socio-cultural defavorizează rafinarea senzorilor umani specifici…

Că e sistemul nostru educațional de vină, că e mâna conspiraționiștilor de pe mapamond care ne vor simpli locuitori-truditori ai unui global village, nu știu să spun!

Realitatea e că amplitudinea fenomenului duce semenii pe o pantă abrupt-descendență! Pot să lupt eu singură cu această racilă?! Nu, doar pot să sper că nu-i voi cădea eu însămi pradă! Motiv pentru care am tendința să mă infiltrez și mai mult în spațiul personal al oamenilor de valoare… Captând din energia lor, capăt forța generatoare de idei pentru a-i așeza cât mai aproape de conul de lumină potrivit, meritat. Încerc să creez măcar o simbioză favorabilă la măruntul nivel de celulă editorială. Un model care, propagat în lanț, poate ar genera speranța unei imunizări împotriva non-valorii…

Mai există un fenomen periculos care se extinde accelerat, acela că, o bună parte din cei aproape calificați să fie cititori, încep să prefere statutul de pseudo-creator, chiar dacă nu au minimul care să-i recomande pentru asta. Să scrii în ziua de azi e sinonim cu rețeta notorietății! Să citești, e pierdere de vreme, atâta timp cât nu te citești pe tine!

Fiecare scriitor consacrat are propria sa forță motrice, în acord cu structura intimă, cu universul cunoașterii, cu valoarea conceptelor, cu experiența de viață… Cu cât acestea sunt mai bogate, cu atât șansele de reușită în închegarea unei cărți bune sunt mai mari.

Spiritele luminate sunt pline de smerenie, au eradicat din spectrul trăirilor mândria! Marii oameni de cultură vorbesc măsurat, cu infexiuni calde… Sunt gata să fie ocrotitori pentru ceilalți, deși sunt copleșiți de povara cunoașterii lumii!

Luând exemplul lor, cel care va porni în aventura genezei unei cărți, va trebui să fie cumpătat, să cântărească, să cizeleze… încercând să nu se lase pradă propriului orgoliu!

Înșir, probabil gânduri demodate în ziua de azi, când Internetul și rețelele de socializare favorizează expunerea facilă a scriiturilor. Concepte precum creator de conținut și influencer sunt… virale. E în trend să fabrici cărți în urma unor scurte sesiuni on-line de creative writing, taxate piperat de oportuniștii care vând iluzii.

Ironia face că, în pofida efectului facil – explozie de popularitate sterilă, cântărită în like-uri perisabile –  aceste căi atacă adevăratul sistem imunitar al culturii! Așa se-ajunge la desființarea noțiunii de elită, care, în fapt, ar trebui să motiveze evoluția noastră, dorința de accedere la un sistem socio-cultural bazat pe valori ce și-au dovedit viabilitatea în timp!

În consecință, cei care vor să publice o carte au de trecut examenul propriei lor conștiințe: care le este obiectivul? Să capete o falsă recunoaștere cu orice preț?! Ori să pună în lumină ceva cu miez, ce să le-aducă mulțumirea că nu și-au irosit scurta lor trecere prin astă viață…?!

Pe cei din urmă îi aștept cu emoție la mica mea editură, să parcurgem împreună frumoasa aventură a nașterii unei cărți, doar viaţa unei cărţi poate fi uneori mai interesantă şi mai palpitantă decât cartea însăşi, cum spune același critic Gelu Negrea…

Sara Mina – articol publicat în Revista CURTEA DE LA ARGEȘ – Anul XII, Nr. 8(129), August 2021

http://www.curteadelaarges.ro/XII_8_129.php

---

Matematica ne călăuzește viața. Formule, algoritmi, programe… sunt noțiuni care ne dirijează econonomia, tehnologia, sociologia… Pare că nu există domeniu al cunoașterii sau manifestării spiritului uman care să nu se intersecteze constructiv cu matematica.

Galileo Galilei spunea că „Matematica este limba cu care Dumnezeu a scris universul”. Albert Einstein afirma: „Matematica pură este, în felul său, poezia ideilor logice”. Poetul și matematicianul român Ion Barbu (Dan Barbilian) făcea legătura dintre abstractul matematicii și creațiile sale „Există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlnește cu poezia.” Și lista ar putea continua…

Sub semnul acestei credințe, m-am întors pentru câteva clipe asupra poeților pe care am avut onoarea să-i public la Editura Biscara: Victoria Milescu și Lucian Gruia, două personalități înrudite prin vocație, dar atât de diferite ca structura și utilizare a conceptelor artistice…       

Nu-mi propun să le asociez dinstinsilor creatori anume modele matematice, ar fi peste puterea mea de cuprindere. Ființa umană este, în genere, un cumul de variabile aproape imposibil de transpus în concepte general valabile de predictibilitate…

Totuși, dacă reducem analiza la asocierea cu cea mai pregnantă caracteristică a personalității unui artist, identificabilă în opera-i, se poate întrezări o sclipire, o speranță că demersul poate n-ar fi chiar imposibil…

*

Poeta Victoria Milescu nu are nevoie de mijlocirea nimănui pentru a-şi apropia cititorii!

Printr-o combustie internă revelatorie, trăiește, în raport cu lectorul versurilor sale, un paradox: își păstrează spiritul liber, izbutind să învingă provocările contextuale, în timp ce omul care-i răsfoiește cartea devine un captiv al creației artistice a poetei.

Întrebată acum un an, când s-a năruit asupra noastră pandemica pedeapsă, cum a făcut față restricțiilor de tot felul, Domnia Sa mi-a răspuns:

„De mult n-am mai avut atâta amar de timp de cheltuit cu scrisul, cu visarea, cu imaginarea.

Aşa am alcătuit cartea Încă liberă, cu poezii de dragoste, fiindcă în numele dragostei omul poate face minuni, poate supravieţui oricăror încercări.

Deşi arestată la domiciliu, m-am gândit că sunt încă liberă… Încă liberă de a scrie, a comunica, a face planuri, a gândi că, în pofida unor evenimente dramatice, lumea îşi va găsi drumul bun, luminos, prin capacităţile ei spirituale, răspândite prin cuvânt de cei ce slujesc cuvântul…”

Ce ne propune poeta Victoria Milescu în volumul de poezii Încă liberă apărut la Editura Biscara în 2020?! Un periplu printre cele mai frumoase versuri de dragoste extrase din volumele care i-au jalonat maiestuos meandrele devenirii artistice!

De te aştepţi la o frenezie de zâmbete frivole, te înşeli! Dragostea trăită de Victoria Milescu macină, lasă cicatrici în suflet şi minte, e geamăna suferinţei! Dar, odată filtrată în profunzime, explodează în mesaje poetice, ce supravieţuiesc oricum subiectului iubirii: Vino să plângem împreună/ căci vom muri/ iar dacă nu vom muri /nu vom şti /unde se duce viaţa/ vino să ne bucurăm /să dansăm şi să bem/ dacă nu vom iubi/ nu vom şti/ cum e moartea/ vino, prieten şi duşman/ rănit dar nu de cuţit ori de sabie/ mort fără să fii luptat/ fără să fi cunoscut moartea…

Poeta nu-şi regretă pierderile, ci îşi mărturiseşte, în fapt, fenomenul care preschimbă o energie potenţială într-una cinetică, ce dă vigoare evolutivă propriului destin artistic. Orice gest neîmplinit își găsește adăpost izbăvitor într-un vers, iscând o nouă taină: Lacrimile tale nasc/ fără voie, pe trupul meu/versuri/ gesturile tale/ neduse până la capăt/ întâlnirile fără rost/ nopţile în care îţi ascult/ respiraţia verde/ asemenea unui copac, odihnindu-se/ cu rădăcinile întinse adânc/ în cerneala trupului meu…

Deşi cu ochi umbriţi de neîmplinire, îşi strigă Victoria cu care ursitoarele i-au (în)cântat prenumele: sunt liberă acum/adică singură/rupând bancnote, aruncându-le-n vânt/ săracă, liberă, tristă/ în scuarul cu înfometaţi heruvimi/ am încă ochii lui în orbite/ şi frigul îmbrăţişării zidului/ scriind mesaje lungi pe cer/ în zori dinamitându-l/ bucăţi mari de poeme/ alunecând spre lume…

Nu trebuie să te înfricoşeze soarta poetei, pătrunsă de amăreala mâhnirii ori a dezamăgirii trecătoare, căci libertatea ei de a iubi aproapele, frumosul, firea, viaţa îi regenerează mesajul artistic odată cu fructele unui nou volum de poezii.

Dorințele neîmplinite, eșecuri mărunte, odată aglutinate, sunt prinse în coordonatele polare ce rotesc lumea în jurul propriei sale ființe, într-un fel de Spirală a lui Arhimede. Victoria Milescu e centrul propriului cerc poetic perfect. Ia din preajmă, transformă, repune în flux…

Raze și unghiuri precise îi plimbă sentimentele de jur-împrejur și, la momentul potrivit, alimentată de energia creatoare a artistei, Spirala părăsește planul senzorial, proiectându-se în spațiu, către înălțimea unde se-aștern spre neuitare versurile-i vrăjite.

Împărtășindu-ne din versurile poetei, asistăm înfiorați la zborul imaterial al Victoriei Milescu și năzuim spre… altceva! Reconsiderăm truismul murim în fiecare zi câte puțin si ajungem la antipod, cu o speranță: citind poezie, învingem puţin efemeritatea.

*

Cumva plasat, la prima vedere, într-un alt sistem de coordonate, Lucian Gruia, poetul-prieten și prietenul-oglindă al Victoriei Milescu, se-nfățișează iubitorului de mesaje lirice ca fiind din alt aluat motivațional.

Când citim versurile sale din volumul Poeme putrede, orânduit tot la debutul pandemiei din 2020 și apărut tot la Editura Biscara, descoperim spiritul pragmatic al omului cu structura tehnică învinsă de vocația artistică la masa verde a tăcutei introspecții.

Cu o tentă mecanicistă, Lucian Gruia așterne decis cauze și efecte în construcția poetică, vocabulele ivindu-se din spectrul cotidianului, puțin înăsprite de obida uzurii. Faptele se întâmplă într-un plan al percepției, dar sensul lor diferă în funcție de cum se mută privirea poetului pe axa unui timp absolut: Destinul frânează brusc,/ Maşina timpului se opreşte scrâşnind/ La intersecţia maturităţii cu bătrâneţea./ De pe bancheta trecutului,/ Copilăria năvăleşte peste noi,/ Aruncându-ne în bezna viitorului,/ Prin parbrizul, aproape imperceptibil,/ Care desparte viaţa noastră efemeră/ De veşnicia nefiinţei...

Așadar, Lucian Gruia pare, inițial, că-și modulează mesajul într-un clasic spațiu cartezian tridimensional, amplificând efectul construcțiilor semantice. Poetul înșiră definiții din experimente științifice, așezând ordine în realitatea înconjurătoare: Gândul trăieşte la lumina zilei, / Scurtcircuit electric/ Între creier şi inima carbonizată, /Spasm limpede al tăcerii.

Și totuși, poetul nu e izolat de-o carcasă impenetrabilă! Dimpotrivă! Ca un fel de erou antic, resemnat în rolul de victimă enigmatică a delirului contextual, își continuă misiunea creatoare, în ciuda forțelor care par că-I slăbesc. În fapt, e doar un alt principiu țesut în concepția-i filosofică: acela al vaselor comunicante. Credința și harul lichefiate se preling molcom din planul existențial în cel spiritual, al miezului de carte, salvând poetul și propriul lui univers: …Zilnic, destinul mă obligă să mă întind/ pe masa de disecţie./ Cu schimbul, îngeri şi demoni, îmi extirpă: / o speranţă, un vis, o iluzie./ În fiecare dimineaţă rănile îmi sunt cusute / şi mă trezesc, tot mai trist, mai sărac şi mai gol. / Când nu sunt aruncate la gunoi, / culeg aceste măruntaie lirice / şi le aşez în cărţile mele desuete…

Deși poezia sa este orientată spre evidențe indubitabile, derivate din pragamtismul ontologic și spirit determinist, Lucian Gruia e, totodată, un aspirant la transcenderea preconcepțiilor fizice vis-a-vis de spațiul în care-și pune amprenta poetică. Viaţa şi moartea sunt/Două drepte paralele,/Iar naşterea,/Punctul lor de intersecţie./Viaţa nu este aşaDAR/Euclidiană!, iată un Postulat care întărește tentația de a-i împărți creația în două categorii de evenimente, posibile doar într-un univers cu patru coordonate: mini-fresce artistice de tip spațial și imagini poetice temporale…

Indiferent către care dintre ele ne-ar îndrepta empatia artistică, al nostru este câștigul, al cititorilor! Acesta este DAR-ul poetului Lucian Gruia!

Sara Mina – articol publicat în Revista CURTEA DE LA ARGEȘ – Anul XII, Nr. 7(128), Iulie 2021

http://www.curteadelaarges.ro/XII_7_128.php

---

Darul neprețuit al lucidității

Iulian Chivu, Predat sau teroarea absurdului, roman [Editura Contrafort, Craiova, 2019]

După Crepuscul la Ullervad (2014) și Angoasă și penitență (2016), Iulian Chivu publică cel de-al treilea roman al său, Predat sau teroarea absurdului (2019), invitându-ne la o amplă și profundă reflecție asupra crepusculului vieții, asupra destinului unui om care, în pofida umilințelor bătrâneții, a bolilor și apropierii morții, se încăpățânează să nu depună armele rațiunii, păstrându-și, până în ultima clipă, demnitatea. ”O carte despre senectute și anxietățile ei – precizeză într-o notă de corespondență autorul –, despre introspecții și judecăți, despre sentimentul tardivității, despre libertatea cugetului și înalta cugetare, despre rădăcini și risipiri, dar mai ales despre presentimentul morții”. Despre omul rațional și neprețuitul dar al lucidității, la urma urmei, într-un dialog dezarmant cu sinele și cu cei din jur, în dramatica încercare de recuperare a memoriei și de păstrare a valorilor spirituale care definește esența personalității unui om.

În centrul romanului se află Constantin Burdeanu, profesor de filosofie din București, ajuns la vârsta senectuții. Erudit de marcă, distinsul pedagog și-a dedicat viața ideilor, marilor curente filosofice, detașându-se de lume, de realitățile cotidiene. Demn, pedant, moral, cum îl caracterizează unul dintre personaje, Burdeanu este un familist convins (bărbat care a iubit o singură femeie), recunoscut, datorită cunoștințelor vaste și discursului său sclipitor, drept un profesionist de înaltă ținută. Trezit în fața problemelor insurmontabile ale bătrâneții (degradare fizică, vertij, pierderi de memorie), eminentul gânditor realizează că marile teorii filosofice nu-i sunt de niciun ajutor, alunecând spre depresie, silit de împrejurări să-și reevalueze statutul și să-și reseteze opțiunile. Pasul cel mai important va fi încercarea apropierii de Dumnezeu, fără a putea face însă compromisuri în ceea ce privește concepția sa asupra existenței și statutul său de om rațional (Octavian Paler spunea că doar omul afectiv e gata să iubească fără rezerve ceea ce omul rațional pricepe fragmentar, doar între anumite limite). Viața profesorului se scurge astfel, precum cea a lui Sisif, sub teroarea absurdului, relevarea acestui absurd devenind lait-motiv al romanului.

Drama lui Burdeanu nu e cauzată atât de degradarea fizică tot mai accentuată, ci mai ales de pierderea alarmantă a memoriei (boală moștenită, se pare, de la mama sa), a capacităților intelectuale, dar și de situațiile penibile prin care e obligat să treacă (are un lapsus în timpul unui discurs, e suspectat că ar fi beat, chiar drogat, când își pierde cunoștința într-un parc). Dar ca și în cazul lui Sisif, cel din eseul camusian, conștientizarea lucidă a destinului transformă chinul, agonia sa într-o izbândă a spiritului. Pentru că profesorul Burdeanu nu este un învins și, chiar dacă în roman revine constant ideea terorii absurdului, el nu poate fi identificat nici cu Sisif, și cu atât mai puțin cu Mersault, personajul din Străinul (ca soț model, tată iubitor și profesor reputat, el și-a împlinit destinul, viața lui a avut sens). Mai degrabă amintește de Santiago (simbolic, desigur), celebrul personaj al lui Hemingway care, aflat singur pe mare, în lupta sa deznădăjduită cu peștele, crede cu tărie că omul nu poate fi învins. Distrus da, însă nu învins… La rândul său, Burdeanu luptă în felul său, pe o altă mare, atât cu neputințele fizice ale bătrâneții, cât și cu amnezia. În simplitatea spiritului său, Santiago se roagă. La fel o face și Burdeanu, folosind însă și mijloacele rațiunii și cunoștințele filosofice în încercarea de a se apropia de Dumnezeu (neacceptând credința oarbă). De altfel, una din întrebările cheie ale romanului pe care profesorul o adresează medicului său este dacă în profesia acestuia își găsește sau nu loc Dumnezeu. Obsedat de paradoxuri, căutarea existenței divine pleacă tot de la un paradox, cel al credinței, așa cum a fost genial formulat de Mario Germinario: ”Doamne, dacă ești pretutindeni, de ce nu îți simt prezența? Dar dacă nu ești nicăieri, unde să-ți caut absența?”

Unul dintre numeroasele atuuri ale cărții lui Iulian Chivu este impresionanta deschidere spre erudiție, Predat sau teroarea absurdului fiind un roman care te obligă să iei contact, alături de personajul principal, cu ideile marilor filosofi ai umanității, ale marilor psihologi, teologi, pictori, esteticieni, scriitori. Lectura romanului, pretențioasă în acest sens, devine nu doar o celebrare a cugetului și un omagiu adus marilor gânditori (există zeci de referiri în acest sens), dar și pretext pentru noi lecturi, fie că este vorba de Hegel, Leibniz sau Nietzsche, Sfântul Augustin sau Apostolul Toma, Freud sau Jung, I. A. Richards sau Saint-Beuve, Camus și mulți alții. Un roman existențial dublat de unul de idei, așadar, admirabil susținut de o ”bibliografie” vastă și elaborat cu minuțiozitate și rigoare. Un roman relevant, dincolo de spațiul și timpul surprins (Bucureștiul zilelor noastre), pentru destinul oricăruia dintre noi și, în special, pentru acei intelectuali care, de-a lungul vieții, își hrănesc spiritul prin intermediul cărților din marile valori ale culturii universale, detașându-se de lume, ridicându-se deasupra ei, readuși în cele din urmă cu picioarele pe pământ de umilințele senectuții și inevitabila apropiere a morții.

Grație semnificațiilor, dar și măiestriei scriitoricești a romancierului, ”cazul” lui Burdeanu rămâne prin excelență uman, toate trimiterile și ideile filosofice, psihologice și teologice fiind trecute prin clepsidra rațiunii personajului, raportat la neputințele și temerile sale. În același timp, romanul este și un omagiu adus Bucureștiului în care Burdeanu și-a trăit viața, bulevardelor, parcurilor, dar și oamenilor, în plus, în paginile sale dezbătându-se probleme stringente ale societății contemporane românești (în discuțiile profesorului cu doctorul Comănescu, cu membrii familiei, prietenii săi sau foști elevi).

Am afirmat, în ciuda finalului previzibil, că personajul lui Iulian Chivu nu este un învins. Cunoscând teama, uitarea, degradarea fizică, el va înțelege în final că, în decursul anilor, lumea cărților, a marilor idei, ca și responsabilitățile profesionale și sociale l-au îndepărtat de lumea reală și de semeni. Surprinzător, cel care și-a dedicat viața cultului cărților va devenipreocupat, pe ultima sută de metri, să ”citească” oameni, fie că e vorba de rudele sale, într-o tentativă de redescoperire a originilor, fie de oamenii obișnuiți din mijloacele de transport sau de pe străzile capitalei. Devine tot mai atras de spectacolul lumii, realizând că ”în planul ăsta al cunoașterii nu adunase nimic” și că ”ar putea da ortul popii fără să fi degustat cu îndestulare din lumea asta, din tainele ei, din ciudățeniile ei”.

Dintr-un roman cu o asemenea deschidere spre filosofie nu putea lipsi, desigur, problematica sinuciderii (considerată de Camus problema fundamentală a filosofiei), prietenii lui Burdeanu, jurnalistul Marincea și prozatorul Costiniu, prezentându-i o întreagă listă de celebrități, scriitori mai ales, care au ales această cale. Profesorul se declară împotriva suicidului, și nu pentru că ar fi un păcat, ci pentru că ține cu încăpățânare la imaginea sa de după moarte.

Personajele romanului nu sunt numeroase, esențiale însă în relevarea personalității profesorului Burdeanu: soția sa Irina, fiul Andrei și soția acestuia, Raveca, doctorul Cezar Comănescu, cei trei prieteni pensionari ai profesorului, prozatorul Costiniu, jurnalistul Marincea și pictorul Rădulescu, dar și fostul său elev Dorotescu, director al unei edituri.

Irina este o femeie liniștită, inteligentă și care-i respectă rigiditatea, acel gen de detașare, de superioritate (”nu ești așa ciufut cum pari”). E sceptică în ceea ce privește apropierea lui de Dumnezeu și se sacrifică pentru soțul ei, neglijându-și propria boală. Căsătoriți din dragoste, cei doi sunt uniți printr-o serie de ”afinități spirituale”, cum le numește profesorul, marea lui teamă fiind că ar putea trăi mai mult decât soția sa. Alături de Irina, doctorul Comănescu este un personaj indispensabil în urmărirea declinului fizic și mental al profesorului, arhitectura romanului prilejuind ca acest ”caz Burdeanu” să fie considerat și din perspectiva neurochirurgului: romanul începe cu plecarea medicului în străinătate (când surprinde, aproape de graniță, câțiva copii strigând ”predat” într-un joc ”de-a războiul”) și se încheie, perfect simetric, cu prezența sa lângă patul profesorului, care se consideră și el ”predat”, de data asta în ”jocul” vieții și al morții. Interesantă este evoluția relației dintre ei, cu repercusiuni asupra amândurora (doctorul, care la început neagă că Dumnezeu ar avea loc în profesia sa, pe parcurs își va schimba radical opinia).

Comănescu își cunoaște și își înțelege perfect pacientul (îi aprecia cultura vastă, vorbirea elegantă, cuvintele ce aveau ”o altă adâncime, luminau altfel realitatea”). Își explica chiar exagerările sale privind simptomele bolii, cauza fiind ”teama de a nu avea sfârșitul mamei sale; îl îngrozea ideea și mai ales că între performanța lui intelectuală, între gloria inteligenței, a memoriei, a lucidității sale și tabula rasa de care se temea era o distanță greu de apreciat și mai ales de prevăzut în cât timp se va consuma și cum se va sfârși.” Pe de altă parte, profesorul își pune problema dacă această posibilă ”coborâre în vegetativ” nu este cumva o pedeapsă pentru intransigența sa profesională și lipsa de indulgență față de cei care nu puteau mai mult… La un moment dat, medicul e acela care îl sfătuiește pe Burdeanu să-și caute un duhovnic în ideea împăcării cu sine și a punerii de acord cu cuvântul lui Dumnezeu întru desăvârșirea spiritului: monahii, e de părere Comănescu, nu se duc la doctor căci știu că bolile trupului încep cu ale sufletului, ei se ocupă în exclusivitate de suflet…

O ”echipă” interesantă face Burdeanu și cu jurnalistul Costiniu și prozatorul Marincea, cei trei completându-se reciproc. În timp ce Costiniu e ”un spirit al solitudinii și al profunzimilor”, iar Marincea se dovedește a fi ”tipul moderator, al actualizării ideilor, al ducerii lor în verosimilul cotidian”, Burdeanu este ”un tip ușor coleric care pendulează elegant și mai ales captivant între poetica ideilor și gramatologia lor, între viața abstractă și absurdul temeiurilor ei”. Burdeanu este expert în relevarea absurdului și a paradoxurilor, lăsând mereu impresia că ține un discurs (o meteahnă rămasă de la catedră); e genial în a face demonstrații logice ale adevărurilor simple, transformând lucrurile banale în teme academice: ”pune accentul pe coerențele vieții tocmai pe absurdul unora dintre sensurile ei și astfel pare că acolo există el, sub teroarea acestui absurd, între revoltă și acceptare protestând sau, în momentele lui de liniște, suspectându-se de ceva, dar nu chiar de orice; poate tot de absurd, de ilogica ființei grațiate”. Însă dincolo de această teroare pe care o trăiește (Camus ne propunea să ni-l imaginăm pe Sisif fericit), viața profesorului Burdeanu a avut în permanență sens. Trupul lui e demolat de bolile bătrâneții, memoria îi joacă feste, dar rămâne același spirit lucid, liber, stăpân pe ideile sale. Mai mult de atât, în limitele rezonabile ale unui om care se apropie de optzeci de ani, încearcă să rămână activ: se plimbă prin parc, merge la cumpărături, face călătorii prin București cu tramvaiul sau metroul, își vizitează rudele de la țară și își predă însemnările filosofice la editură pentru a publica o carte.

Romanul lui Iulian Chivu are ceva clasic, consacrat. E un roman rotund, cu o arhitectură solidă, amintind de marile construcții epice ale secolului trecut. Discursul e așezat, molcom. Autorul își respectă personajele (e un privitor aproape neutru, care își ascunde sentimentele), ține la independența și individualitatea lor. În același timp, e un narator lucid, vigilent, căruia nimic nu îi scapă (există pasaje în care îl identifici cu Burdeanu). Uneori sunt suficiente două-trei secvențe ca un personaj, chiar episodic, să devină memorabil (figura părintelui paroh, întâlnit la supermarket, de pildă). Dar există și alte împliniri ale acestui roman (dincolo de povestea existențială a protagonistului și abundența de idei), fiecare aspect meritând o analiză aparte: dimensiunea socială, obiectivitatea, pasajele de analiză psihologică și sociologică, tipizarea și așa mai departe.

Predat sau teroarea absurdului e un roman complex, un roman al vieții și al morții. Un roman al întrebărilor și răspunsurilor paralele, posibile, care te face să te întorci asupra propriului tău destin, să-ți privești sinele, să te vezi și să te întrebi dacă ceea ce ai trăit până acum a fost sau nu relevant pentru destinul tău. Dacă ești pe drumul tău sau pe un drum imaginat de alții. Dacă îți trăiești visul sau nici măcar acesta nu-ți aparține… Ca în orice călătorie, nu destinația e cea importantă. Moartea nu înseamnă nimic față de ce au însemnat ceasurile, zilele și nopțile vieții tale. Contează ce ai trăit până atunci: cât ai iubit, câte idei ai văzut, ce imagine ai lăsat în urma ta, ce gânduri, câtă demnitate sau, cum spune Irina, soția lui Burdeanu, câtă responsabilitate, cât devotament.

Închei cu o frază (ultima) din Un uomo finito, celebrul roman al lui Giovanni Papini de care mi-am amintit (printre numeroase alte titluri), citind cartea lui Iulian Chivu: ”Iar dacă […] veți continua să credeți, în ciuda vorbelor mele, că sunt într-adevăr un om sfârșit, va trebui cel puțin să recunoașteți că sunt sfârșit pentru că m-am apucat de prea multe lucruri și că nu mai sunt nimic pentru că am vrut să fiu totul”.

Ladislau Daradici – material publicat în revista  Discobolul, 2020

---

Sunt anumiți oameni cu care viața te-aduce laolaltă care, fără să fie etichetați public drept personalități, îți răscolesc definitiv scara valorică, îți comută între ele sistemele de percepție, astfel încât ajungi, într-adevăr, să vezi cu ochii minții în preajma lor! Sunt omenii care văd idei. Dacă mai au și darul de la Dumnezeu de a mânui potrivit cuvintele, atunci, citindu-i, intri în lumi nebănuite…

Acesta e și cazul scriitoarei Angela Dina-Moţăţăianu. Fără să se bucure de acțiuni publicitare care să-i facă sonor numele, fără acces deschis la edituri considerate de elită, din pricina presiunii ageismului care strivește societatea românescă actuală și a orientării majoritare spre traduceri profitabile, scriitoarea, la baza profesoară de limba și literatura română, își continuă drumul său unic, evoluând permanent, fără o preocupare pragmatică pentru recunoaștere…

Din 2010 până în prezent a rânduit între coperți nu mai puțin de nouăsprezece volume, cu preponderență proză scurtă fantastică de o sorginte apropiată celei a lui Mircea Eliade, păstrând proporțiile, evident. Scrierea sa nu a rămas neremarcată de critici literari precum Ana Dobre, Aureliu Goci, Lucian Gruia, Zenovie Cârlugea, Ionel Bota…

Dar, poate, și mai relevante sunt cele cincisprezece premii obținute în zece ani de când scrie așezat, dintre care cele mai importante i-au confirmat valoarea în ultimii ani: Premiul Festivalului Național de Literatură „Eminescu la Oravița” – Ediția XXX  din 2018 pentru volumul de povestiri fantastice CUM AM RETEZAT STUPUL, Premiul „Fănuş Neagu” la Festivalul Internaţional de Creaţie Literară „Titel Constantinescu” – Ediţia a XIII-a din 2020 pentru volumul de proză scurtă CASA MORŢILOR șiPremiul II la Festivalul Internațional de Creație „Vrancea literară” din 2020, la secțiunea proză scurtă publicată în anul 2019 – pentru volumul POVESTIRI ATOMICE.

Ce unește aceste cărți premiate?! Aceeași dorință a scriitoarei de a-şi surprinde lectorul prin maniera de abordare diferită, prin varietatea subiectelor, dar și dorința de a-i releva taina din miezul faptelor, al lucrurilor, alta decât cea pe care percepția primară o lasă vederii…

Spre pildă, Angela Dina-Moţăţăianu deschide și închide volumul CUM AM RETEZAT STUPUL cu două proze care se folosesc de prilejul sărbătorii Sf.Ilie.

În prima, cea care dă și titlul volumului, cu un spirit premonitional (cartea premiată în 2018 a apărut în decembrie 2017 la Ed.Betta din București), dă substanță unei catastrofe de neînțeles care transformă proximitatea într-un tablou psihedelic, pe care personajul principal îl învinge surprinzător, aducând mântuire și celorlalți.

Ultima proză din volum, MANGA, scrisă într-o manieră cinematografică, cu secvențe derulate în sens invers de la momentul aparentului deznodământ, îl mută pe lector într-o altă viață a personajelor principale, printr-o tehnică a regresiei. Tot sărbătoarea Sf.Ilie este cea care motivează accidentul ce a răscolit firul epic al nuvelei şi a făcut să se intersecteze linii temporale diferite…

Între aceste două texte, alte douăsprezece surprind cu un fantastic izvorât din diurn ori din oniric…

Nefastul an 2020 pentru majoritatea dintre noi a fost benefic pentru autoare! Supunându-se corvoadei izolării, și-a multiplicat senzorii pentru perceperea irealului din universul fizic redus și… a grupat șaisprezece proze în CASA MORȚILOR, fapt care a făcut-o să zâmbească la sfârșitul lui august când, la Râmnicu Sărat, era aplaudată pentru performanță de cei prezenți la evenimentul decernării premiilor Festivalului „Titel Constantinescu”.

Editura Rafet a publicat volumul, iar scriitoarea, generoasă, a decis să-l expună și pe site-ul Editurii Biscara, în format electronic, accesibil gratuit cititorilor…

Crezul scriitoarei în faptul că sfârșitul unui drum reprezintă începutul altuia a generat aceeași matrice de compoziție tuturor povestirilor: pragul dintre lumi, trecut mai ușor prin mijlocirea animalelor mitice… Dar, fiecare filă suprinde prin țesătura dramatică! Momente istorice diferite, personaje distincte… toate sunt, însă, unite prin magia filosofiei populare și parcă ne certifică faptul că moartea nu e terifiantă, iar omului îndumnezeit i se deschide altă cale dincolo, cu adevărat luminată…

Iată un volum care nu e altceva decât o frescă a unei lumi românești ce apune, din păcate, ireversibil, risipindu-se astfel credința strămoșească în eternitatea aflată în mișcare…

În noiembrie 2020 a venit și vestea că rodul inspirației autorei din toamna lui 2019 (și publicat de Editura Biscara atunci) nu a rămas neremarcat! Astfel, volumul de flash fiction POVESTIRI ATOMICE (proză scurtă de maxim cinci sute de cuvinte) a căpătat confirmarea valorică!

Ce găsim aici?! Excelente pastile, dozate la limita între real și fantastic, unele muşcând din realitatea crudă a satului atemporal, a unuia puţin mai albit de istorie ori cât se poate de actual, altele plutind în diurnul cert și incert în același timp, alături de mini-proze în care ochiul scrutător al scriitoarei priveşte avid într-un viitor ceva mai îndepărtat… Adevărate hai-ku-uri insolite, în care speciile literare ajung să se întrepătrundă cu efect fericit! Avem de-a face cu o carte ca o continuă alunecare, când subtilă, când frustă, dinspre realitate spre fantastic, un efect de migrare către o esenţă aflată dincolo de fragilitatea umană, în lumina credinţei într-un Dumnezeu regăsit.

Putem vorbi de o anume semnătură auctorială?! Cu certitudine, căci Angela Dina-Moţăţăianu induce în cititori îndemnul subliminal spre introspecţie pentru redescoperirea sacrului condensat în propriul miez profan al fiecăruia dintre noi.

Iar îndemnul meu de a ne apropia de proza sa capătă consistenţă prin perspectiva unei alte dimensiuni a timpului, spre care tânjim cu toții inconștient.

Citind creațiile Angelei Dina-Moţăţăianu, facem clipele mai lungi, mai cu rost, căci timpul se curbează pe suprafața eului său…

Sara Mina – articol publicat în Revista CURTEA DE LA ARGEȘ – Anul XII, Nr. 4(125), Aprilie 2021

http://www.curteadelaarges.ro/XII_4_125.php

---

Un vaccin anti-mizantropie?!

Pandemia ne-a aruncat într-un vârtej de spaime în multiple nuanțe, activându-ne spiritul de conservare la nivel de ființă biologică. Dar, n-a fost mai grav efectul asupra aurei noastre sociale? Nu ne-a fost alterată capacitatea de coabitare cu spirite înrudite sau, dimpotrivă, antagonice? Nu cumva adevăratul flagel care ne va lua în puterea lui pe termen nedefinit va fi cel iscat de proaspăt dobândita neîncredere în semeni, ajungându-se, la un moment dat, la paroxismul însingurării iremediabile a individului?!

Să-și fi pus, oare, aceste întrebări scriitoarea Angela Dina-Moțățăianu atunci când s-a aplecat asupra prozei umoristice, printre alte scrieri sobre ale anului 2020 (dintre care volumul de proză scurtă CASA MORȚILOR a obținut în august trecut Premiul ,,Fănuș Neagu” la Concursul ,,Titel Constantinescu”, ediția a XIII-a)? 

Cu siguranță! Așa se explică mărturisirea din deschiderea volumului BUFONERII PANDEMICE: ,,Cine şi-ar fi imaginat că anul trecut îşi va înfige colţii metalici în sufletele noastre?! Cine ar fi putut gândi că, dincolo de spectrul ameninţării nevăzute, tristeţea urma să devină un adevărat flagel?! Intuind riduri de îngrijorare pe frunţile voastre, printre  scrieri sobre, am croşetat şi câteva pastile umoristice pe care vi le dăruiesc.”

Demersul artistic i-a fost sugerat scriitoarei de Premiul special primit la concursul ,,Alb-Umor”, în iunie 2020, la Alba-Iulia. Și astfel, cele 3 texte remarcate cu acea ocazie deschid cartea.

Autoarea își consolidează în recentul volum disponibilitatea pentru proza scurtă ancorată în realitatea înconjurătoare. Aplică, însă, de data aceasta, tehnologia benefică a descompunerii luminii cenușii dintr-un apăsător an 2020, filtrând-o prin corpul prismatic al propriei creații și reținând, din multitudinea de nuanțe rezultate, numai pe cea corespunzătoare frecvenței… ludice.

Scriitoarea se autopersiflează permanent, căci, numitor comun al tuturor textelor, vocea naratorului este cea care, printr-o antiteză subtilă între cum relatează și ce se înșiră pe firul epic, generează un efect umoristic desăvârșit.

Angela Dina-Moțățăianu îi modelează lectorului gustul pentru introspecție în registrul comic, îndepărtându-l de egocentrism, de suficiența unui narcisism toxic. Suntem provocați, citind BUFONERII PANDEMICE, să ne aducem aminte de momentele în care, aflați printre cei apropiați, ne amuzăm deopotrivă de tarele lor, dar și de propriile noastre ciudățenii…

În fapt, deși câteva dintre cele 22 de proze ale volumului gravitează în jurul unor întâmplări din perioada pandemiei, sensul titlului ales de autoare pentru acest al 19-lea volum al său este altul decât cel facil intuit la prima vedere.

Angela Dina-Moțățăianu ne sugerează, cu optimism discret, redefinirea pe scară largă a modului în care viețuim, propunându-ne râsul ca panaceu universal, un puternic analgezic și un imunizator la orice renghi jucat de destin…

Cultivând cheful de a râde de sine, de și cu ceilalți, scriitoarea propune o mutație benefică a tratamentului clasic haz de necaz la care poporul nostru a apelat ori de câte ori s-a aflat într-un impas cu urmări fatale. Și astfel, distanțele redevin rezonabile, apropierea, acceptabilă, încrederea în semen, bun ori rău, se recâștigă…

Privită astfel, cartea BUFONERII PANDEMICE ne apare, într-adevăr, drept un simbolic vaccin anti-mizantropie!

Sara Mina – articol publicat în Revista LITERA 13 pe 2 martie 2021

https://www.litera13.ro/2021/03/un-vaccin-anti-mizantropie-despre.html

---

Litera 13 – context și atitudine

Concepția pragmatistă cu privire la condiția ființei umane pare să fi generat, în timp, viziunea filosofică a omului unidimensional.

El este acum orientat cu precădere spre latura socială (integrarea individului în valorile sistemului, prin adaptarea la normele de existență), anihilându-i-se dimensiunea reflexivă, care duce la crearea de noi valori. Omul trebuie să fie doar eficace și eficient, parte a unui sistem confortabil care îi cultivă false necesități, cu precădere materiale. Acestuia i se anesteziază sentimentul de revoltă împotriva a ceea ce este irațional, i se ucide facultatea critică, bazată pe raportarea la referențiale valorice, creându-se contextul ideal pentru manipulare…

Văzând sensul în care au curs evenimentele de pe mapamond în ultimele decenii, mărunțind analiza până la trecutul foarte recent, nu ne mai miră încadrarea României în această logică a degradării, spre orice coordonată am privi – politică, socială, economică, culturală… Prin tot efortul de aducere a semenilor noștri strict la preocuparea de supraviețuire în sistem, este amenințat tot arsenalul de valori care ne definesc, ne asigură identitatea ca popor. Practic, ni se spulberă speranța la perpetuare valorică și fizică.

E o stare de fapt pe care foarte mulți nu o acceptă, luând atitudine, la o scară mai mică ori mai mare, după viziune și resurse…

În acest context mi se înfățișează și drumul parcurs de Revista Litera 13 din momentul în care își anunța principiile și dorința de a iniția o nouă mișcare literară. Și, așa cum se angajau în ianuarie 2015, domnul Mihai Vintilă și ceilalți membri fondatori au făcut mult, vorbind puțin…

Chiar dacă intenția inițială a mișcării a fost să pună în lumină cultura brăileană, marginalizată cumva, iată că au obținut în timp un impact la care, poate, nu s-au așteptat! Au generat parteneriate, au deschis uși către diverse edituri, au promovat cărți ale multor autori români de pretutindeni, au adus în lumină varii momente de veritabilă valoare. Au creat o platformă-manifest coerentă, ce-ți cristalizează conștiința de apartenență la un crez comun: că suntem în slujba culturii române, a continuității ei…

Iată, în calitate de fondatoare a Editurii Biscara din București, am beneficiat eu însămi de unda tractoare a mișcării Litera 13!

Cu o reacție extrem de promptă la solicitarea-mi, domnul Mihai Vintilă a acceptat să publice anunțul referitor la prima ediție din 2021 a concursului POLARIS pe care Editura Biscara speră să-l transforme într-un reper relevant pentru scriitorii de talent.

Dar influența benefică a platformei Litera 13 asupra Editurii Biscara s-a manifestat și în altă conjunctură!

Una dintre autoarele publicate de noi, Angela Dina-Moțățăianu, obișnuind să urmărească sistematic Revista și anunțurile publicate de Litera 13 referitor la organizarea de concursuri, a dat curs invitațiilor virtuale și a căpătat recunoașterile cuvenite de-a lungul timpului.

Scriitoarea a primit și în 2020 distincții care, de data aceasta, au aureolat indirect și Editura Biscara, căci volumele recompensate apar în portofoliul nostru. Este vorba de Premiul „Fănuş Neagu” la Festivalul Internaţional de Creaţie Literară „Titel Constantinescu” – Ediţia a XIII-a pentru volumul de proză scurtă CASAMORŢILOR (volum pe care, după apariția în format letric la Editura Rafet, autoarea l-a încredințat spre publicare și Editurii Biscara în format electronic, expus gratuit pe site-ul www.editurabiscara.ro, în cadrul proiectului Biblioteca Virtuală), precum șiPremiul II la Festivalul Internațional de Creație „Vrancea literară” din 2020 pentru volumul POVESTIRI ATOMICE, la secțiunea proză scurtă publicată în anul 2019 (carte de flash fiction prezentată cu ocazia lansării Editurii Biscara în decembrie 2019, la Muzeul Național al Literaturii Române din București).

Și cui datorăm, și, noi, Editura Biscara, și scriitoarea Angela Dina-Moțățăianu, această stare de fapt?! Evident, entitățiiLitera 13! Căci, iată, din onorabila intenție de a ridica dintr-un con de umbră doar oameni de cultură brăileni, a reușit să construiască, persuasiv și cu migală, un spațiu de informare și formare cu o deschidere mult mai amplă, fără limite zonale, fără interese de grup, cu trimitere și la alte manifestări de artă, fără discriminări de concept… Litera 13 a devenit un spațiu în care ne regăsim mulți dintre cei cu preocupări de susținere a modelului de om-creator de valoare autentică. Facem o promisiune fondatorilor mișcării Litera 13: să rămânem în siajul principiilor în care dânșii cred, să onorăm locul pe care ni-l acordă cu generozitate în acest univers virtual, publicând nu multe cărți, ci exclusiv de valoare! Și astfel, să slujim propria noastră viziune, aceea de a cultiva aspirații ce nu produc iluzii ori doar profit material…

Sara Mina – articol publicat în Revista LITERA 13 pe 1 martie 2021

https://www.litera13.ro/2021/03/litera-13-context-si-atitudine-sara-mina.html

---

Critica de întâmpinare – deziderat, realitate, ideal

A fost vreodată critica literară o necesitate, un imperativ? Dacă a fost cândva, astăzi pare să-şi fi pierdut şi autoritatea şi impactul asupra cititorului comun. Cititorul specializat – filologul, scriitorul – este interesat mai mult de partea de receptare pentru mediul restrâns al literaţilor, de cea de influenţare pe care o poate  exercita nu critica, ci criticul prin autoritatea condeiului său. De aceea, este tot mai accentuată impresia că se scrie pentru confraţi, scriitorii se citesc între ei. În spiritul lui Kant, aş putea spune că actul critic încheie un moment şi pregăteşte trecerea la doctrină, o doctrină a statutului, a valorilor, a receptării. Raporturile complexe dintre individual, determinaţii şi general nu pot fi excluse din acest tablou. Criza criticii este, de fapt, o criză a literaturii, care nu mai are, în condiţiile noului context socio-politic şi cultural, prestigiul pe care l-a avut cândva – în perioada interbelică şi în perioada postbelică.

Chiar relaţia cititor-carte trebuie redefinită şi raportată la noul context postdecembrist. Cine mai citeşte astăzi şi de ce o face? Ce aşteaptă cititorul, cum îşi selectează cărţile pe care le citeşte? Mai reprezintă scriitorul, în general, personalitatea de impact, vocea penetrantă, ordonatoare a realului, conştiinţa care filtra şi sintetiza problemele lumii în care trăia şi propunea o filosofie de viaţă? Are literatura şi această componentă morală sau îi este suficientă componenta estetică? Unde intervine rolul criticului şi ce trebuie să facă el într-o piaţă saturată de apariţii editoriale? Asaltul întrebărilor dă expresie confuziei în care ne aflăm şi relevă efortul pentru aflarea adevărului, pentru configurarea unui drum care să dea sentimentul că direcţia pe care am ales-o este cea bună.

În perioada modernă, de la Titu Maiorescu la George Călinescu, Eugen Lovinescu, apoi la Eugen Simion, Nicolae Manolescu, nimeni nu a  privit cu mefienţă rostul criticii şi al criticului literar. Critica asanează, s-a crezut, desparte apele, distinge valoarea de impostură, ierarhizează în funcţie de carte şi nu de persoană, vorba lui Mihail Kogălniecanu. Criticul iubeşte literatura şi pe făuritorii ei, este interesat de creaţie şi nu numai de ierarhii, căci literatura nu se face numai cu vârfuri. O cultură, spunea cândva Constantin Noica, „nu se judecă numai după operele mari de incontestabilă valoare, ci şi după realizările mici, de trudă laborioasă şi vrednică, prin care se realizează cadrele, se descriu câmpurile şi se delimitează interesele în mijlocul cărora va trebui să apară opere autentice”. Dacă este nevoie sau nu de critică rămâne o problemă extrem de actuală. O spunea aproape justiţiar Titu Maiorescu, o afirmau urmaşii săi spirituali.

Lucrurile par să stea altfel în perioada contemporană, postdecembristă, când critica, asemenea altor sectoare ale societăţii, trece printr-o perioadă de alienare, deşi cărţile de critică şi istorie literară continuă să apară. Ecoul lor în conştiinţa publicului cititor este direct legat de numele care le semnează, iar impostorii, cum credea Titu Maiorescu, descurajaţi chiar şi prin omisiunea lor din ierarhiile propuse pentru tabloul literaturii contemporane. Chiar dacă nu mai este o prezenţă de prim-plan, critica funcţionează, îşi vede de treburile ei. Şi totuşi, cine resimte absenţa de prim-plan a criticii literare?

Distincţia între poet şi critic, între creatorul de rangul întâi, creatorul de universuri ficţionale, şi creatorul de rangul al doilea, comentatorul acestor universuri, pare să supravieţuiască prin aceeaşi clamată incompatibilitate de structură. E o incompatibilitate nu numai teoretică, stabilită pentru a explicita raportul dintre creator, indiferent de rang!, şi creaţie, ci una de viziune şi de atitudine, o distanţă pe care o pune creatorul de universuri ficţionale tentat să minimalizeze rolul criticului. Problema de empatie, de lectură profesionalizată presupune intersectarea obiectivităţii  cu subiectivitatea creatoare. De fapt, citind, criticul prelungeşte ecourile operei literare, le apropriază pentru a le face să rezoneze mai amplu. Criticul reinventează opera, îi scotoceşte sensurile, îi ascultă respiraţia, o pune în evidenţă, şi poate găsi, la rigoare, virtualităţile latente, sensurile pe care creatorul însuşi le obnubilează. Mefienţa poetului sau a prozatorului faţă de rolul criticului este o condescendenţă provenită din neînţelegerea raportului complex de receptare. Este important să fii bine înţeles de un cititor profesionalizat, acela care cunoaşte mecanismele facerii, ale scrierii şi ale scriiturii. Cu aceasta, vreau să spun şi să subliniez că rolul criticului este minimalizat chiar în cercul strâmt al literaturii ca atare, unde orgoliile exacerbate îi transformă, uneori, pe creatori în autişti, incapabili să asculte pe alţii, ascultându-se la nesfârşit doar pe ei înşişi, atinşi iremediabil de fiorul propriei importanţe.

Sunt astfel de creatori care consideră că activitatea criticii este neimportantă, iar criticul, un servitor care se caţără pe umerii stăpânului, anexat, deci, la carul lui triumfal. Cât de limitativă este această modalitate de a vedea lucrurile nu-l interesează pe un astfel de creator, tentat să creadă că s-a născut singur, eludându-şi statutul de fiinţă socială, prin urmare de fiinţă în relaţie cu alte fiinţe. Independenţa creatorului este absolută doar în lumea ficţiunii sale. Când părăseşte această lume, opera se dăruieşte tuturor ca sumă de virtualităţi în care cititorul se caută, îşi caută propriile trăiri şi se regăseşte în ceea ce subzistă ca general-uman. Nu este vorba de o dependenţă, dar de o interdependenţă, cu siguranţă. Criticul este căutat de un astfel de creator pentru a i se ridica osanale, pentru a pregăti pietrele pentru statuie, pentru a fi declarat cel mai mare scriitor în viaţă. Aspiraţia la glorie, chiar efemeră, mobilizează şi  canalizează voinţele.

Există, desigur, şi categoria creatorilor care acceptă relaţia cu critica literară, dar înţeleasă tot ca subordonare a criticului faţă de opera care i se propune şi, mai ales, faţă de creatorul ei. Sunt autorii care-l asaltează pe critic, pentru a-i smulge o recenzie sau o cronică literară. Cred că şi aceştia sunt convinşi de rolul de subordonat al criticului, de trofeu atârnat la carul gloriei sale. Aceasta pentru că nu rare au fost ocaziile în care criticul a fost beştelit şi sancţionat pentru parcimonia ditirambilor.

Nu a fost şi nici nu este caldă relaţia cu critica literară. În ciuda acestei idiosincrazii, care vine mai mult dinspre creatorul de ficţiuni decât dinspre critic, menajul dintre ficţiune şi nonficţiune supravieţuieşte, depăşeşte vicisitudinile, le transgresează. După declaraţii de iubire, certuri şi sfădeli, după împăcări urmate de alte divorţuri, acest menaj furtunos şi dificil se redefineşte şi se rescrie de fiecare dată altfel, în esenţă, însă, acelaşi.

Chiar dacă cei mai mulţi creatori sunt înclinaţi să-l deteste pe critic şi să bagatelizeze critica, realitatea demonstrează că nu se poate, că literatura de ficţiune nu poate funcţiona fără contribuţia criticii literare. Interdependenţa trebuie înţeleasă ca osmoză, în sensul că fiecare contribuie şi cedează în favoarea celuilalt o parte din empatia necesară pentru ca fenomenul să continue. Acceptând cu mai multă sau mai puţină dificultate aceasta, se ridică altă întrebare: Ce trebuie să facă şi ce face critica literară? Aş răspunde, pentru comprehensiune, didactic: critica literară receptează, citeşte, descifrează şi interpretează, ierarhizeză valorile în funcţie de criteriul estetic, ţinând seama de evoluţia în sincronie şi în diacronie. Criticul literar empatizează, lectura lui este demonstraţia unei empatii, a unei cuprinderi comprehensive. El pătrunde în universul operei şi-n această încăpere strălucitoare înregistrează detaliile, luminile şi umbrele, decorurile, construcţia. Empatia însumează şi implică iubirea pentru creaţie şi pentru creator, pentru partea eternă pe care o risipeşte în construcţia ce ţi se oferă. Un posibil model pentru un astfel de critic este Eugen Lovinescu. El este cel care a lăsat această puternică impresie: că a iubit literatura şi pe creatorii ei până la anihilarea fiinţei proprii.

De la modelul Lovinescu să coborâm puţin în realitatea noastră cea aievea. Dacă sunt suficient de mulţi scriitori care să creadă şi să susţină anexarea criticii, există şi destul de mulţi critici care să-şi supraliciteze importanţa, convinşi că scriitorii le datorează faima. Este criticul autoritar, înnegurat care-şi creează piedestalul, distribuind glorii ca Macedonski inelele cu pietre false. Alţii citesc, înregistrează, se minunează. Lectura îşi are şi ea meandrele ei. Sunt critici care citesc cărţi şi nu autori, dar şi critici care citesc doar autori, indiferenţi la alte apariţii. Temerea că ar putea trece pe lângă un autor mare există, dar nu mulţi o iau în seamă, căci descoperirea talentelor este ea însăşi o vocaţie pe care o ai sau nu o ai. Citind cărţile fără a cunoaşte pe creatori, criticul se poate lăsa fermecat de glasul de sirenă al operei, de partea eternă a creatorului sublimată în universul ficţional. Obiectivitatea poate atinge gradul zero, e absolută într-o utopie a lecturii. În practica ei, însă, rar criticul desparte cartea de autor, mai ales când este vorba de autori contemporani.

Când citesc autorii pe care-i cunosc ca persoană, fiindu-le prieten sau neprieten, în actul judecăţii de valoare intrevin criteriile extraestetice. Sentimentele personale substituie judecata de valoare sau pot  să o facă, există această posibilitate. Aşa funcţionează grupurile literare din care, în cel mai bun caz, se dezvoltă şi se impun direcţiile literare, iar în cel mai puţin bun, găştile, sectele literare cu circuit închis, surde la alte voci, idei, universuri ficţionale, talente. Ele au zeii lor şi în acest Olimp porţile sunt închise ermetic.

Din aceste secte, care devin dominante uneori, în contexte socio-literare de conjunctură, se desprind aripi colaterale, cele care determină ierarhia într-un centru şi în marginile-satelit. Revistele literare par să funcţioneze după acest principiu, fiecare fiind interesat de câştigarea unei simpatii a vreunuia sau altuia dintre zeii Olimpului ermetic. Porţile cetăţii sunt zguduite, asaltate şi rareori se deschid. Ierarhia propusă de centru este popularizată şi susţinută de margini, ierarhiile marginii-satelit se bucură de susţinerea şi de validarea centrului. Pe aceste trasee literare se circulă doar în direcţia corectă literar, abaterile sunt sancţionate, drumurile sunt atent şi strict controlate, rar se deschid uşile pentru a primi pe alţii. O anume fixitate şi rigiditate stăruie. Aspirantul trebuie să-şi însuşească legile acestei lumi şi să facă acele concesii necesare pentru a intra în raza corectitudinii literare. Din ecuaţie nu lipseşte nici factorul politic, adică simpatia politică. Scriitorii sunt astăzi scindaţi în scriitori de dreapta, scriitori de stânga. Apolitismul nu există, nu se admite sau e considerat impostură.

 Moda literară impusă de aceşti magnaţi ai literaturii promovează branduri, autori, reţete pentru faima literară. Critica literară se rescrie, criticul literar este managerul care gestionează afacerea literară. Care trebuie, având atâtea pârghii, să fie, se înţelege, profitabilă.

Critica de întâmpinare trebuie privită în funcţie de aceste variabile, repere fixe ale realităţii literare. Între deziderat, ce trebuie să fie, şi ideal, cum trebuie să fie, se interpune realitatea aceasta – confuză, dominatoare, dificilă dominată de autorităţi subiective, dictatoriale.

Dacă în alte perioade, critica a impus autori şi opere, validate, multe dintre ele, de timp, intrate în conştiinţa publică, în ultimii douăzeci de ani, puţinele nume impuse de critica literară au o circulaţie restrânsă, limitată la grupuri, fără un impact răsunător asupra publicului. De aici, impasul criticii literare. Dacă altădată, opţiunea criticii găsea un rezonator în publicul cititor, îl convingea de adevărul propriei receptări, care îi accepta constatările şi ierarhia, azi pare că există o ruptură între ceea ce preferă critica şi opţiunea publicului consumator de literatură. Scriitorii impuşi de critica postdecembristă, mai ales, generaţia optzecistă, întrunesc şi aprecierea publică; încercările de a impune, cu aceeaşi autoritate, alţi scriitori – generaţia nouăzeci sau douămiiştii, nu au mai avut acelaşi ecou.

Ruptura dintre critica literară şi public, dificultăţile de comunicare, vorbirea autistă, vorbirea de unul singur, aşadar, poate chiar ignorarea sau tratarea superioară a publicului au dus la această pierdere, nu chiar a autorităţii, dar a credibilităţii criticii literare. Pentru a reveni la statutul pe care l-a avut, critica trebuie să se reinventeze, să se adapteze vremurilor cu minime concesii, fără a renunţa la principiile care au consacrat-o. Pentru ca aceste deziderate să fie valabile într-o realitate mai mult sau mai puţin fluctuantă, trebuie să se redefinească idealurile criticii şi să se vizeze statutul criticului literar ideal…

Recitind aceste observaţii cărora le-am dat forma unei mărturisiri, îmi vine să spun precum Constantin Noica în prefaţa lui De caelo, „încercare în jurul cunoaşterii şi individului”, că este greu să potriveşti ideile, măsura, sensul demersului tău şi că, de fapt, nu am voit să scriu eseul acesta în felul în care l-am scris… Dar problema mare a criticii şi a rostului ei astăzi rămâne. Poate veţi medita şi dumnevoastră.

Ana Dobre – Eseu prezentat la Colocviul Național de Critică, ediția I, februarie 2011

---

Prezentul ca operă a viitorului

„Fiinţa vieţii este, totodată, moartea. Orice lucru care intră în viaţă începe odată cu aceasta să moară, deja, să se îndrepte către moartea sa, şi moartea este, totodată, viaţă”, postulează Heidegger. Oare? Dacă viaţa este, într-⁠adevăr, şi moarte, reciproca nu mi se mai pare automat valabilă. Faptul că viaţa include moartea (ca presimţire, gând, teamă, obsesie…) este evident şi indiscutabil. Când spune: „Cred că m-⁠am îmbolnăvit de moarte/ în prima zi când m-⁠am născut” Marin Sorescu este heideggerian.

Dar moartea nu este absenţa vieţii, ci, în mod expres, absenţa vieţii de după viaţă. Există multe lucruri – pământ, pietre, mineralele, în general – lipsite de viaţă fără a fi moarte. Moarte sunt doar cele care au fost cândva vii.

Viaţa şi moartea nu sunt nici complementare, nici succesive, nici interşanjabile – parţial ori total. Sunt două regnuri diferite şi ireconciliabile, care nu se suprapun, nu se intersectează şi nu se comunică în termeni comuni. Viul există exclusiv în spaţiul propriu şi numai atâta timp cât nu s-⁠a produs transferul ireversibil în celălalt regn. Între viu şi mort nu există forme de tranziţie. Shakespeare, cel care s-⁠a dus să moară puţin, e o glumă literară de efect, dar atâta tot. Mai adevărat despre ireversibilitatea morţii vorbeşte eminescianul „morţi sunt cei muriţi”. Muritul şi fără viaţa nu-⁠s totuna.

*

Pentru Platon, 5.300 este numărul ideal, cel care permite funcţionarea optimă a democraţiei. Dincolo de această cifră, mecanismele democraţiei tind să se deregleze, să se disperseze, devenind incontrolabile şi nefuncţionale. Cu cât comunităţile democratice sunt mai mari, cu atât coeficientul (concentrarea) de democraţie se diminuează, iar structura iniţială migrează spre alt­ceva (autocraţie, oligarhie, haos…). Democraţia reprezentativă este deja o formă coruptă de democraţie, chiar dacă, pe nivele de reprezentare, principiile (un om=un om/ un vot=un vot) se menţin.

Când iese de sub mistica numărului de aur platonician (5.300, nu şi multipli ai săi!), structura rezultată este una coruptă, îndepărtată de esenţa şi chiar de configuraţia iniţială. O divizie nu este un pluton reduplicat de zeci de ori, ci o altă structură, un alt tip de realitate organizaţională, aşa cum un atelier de fierărie nu reprezintă patternul unui combinat siderurgic.

Invers privind lucrurile, cei cinci peşti cu care Isus hrăneşte o mare mulţime constituie argumentul doveditor că legile vieţii şi ale democraţiei nu coincid.

*

Îndepărtarea democraţiei de propria esenţă se vădeşte şi în aceea că ea nu mai serveşte rostului iniţial. Dacă „scopul cetăţii este viaţa bună” a locuitorilor ei (Aristotel), atunci de ce democraţia repartizării bogăţiei a fost eliminată din metabolismul conceptului? Puterea poporului îndreptată împotriva binelui poporului nu poate fi imaginată în afara unui masochism ontologic aberant. Dimensiunea socială este imanentă democraţiei, altfel ea eşuează în demagogie politică. Polarizarea socială n-⁠are a face cu democraţia liberală care accentuează diferenţele, le face vizibile, inclusiv la nivel statal. Nu există doar indivizi bogaţi şi săraci, ci şi naţiuni bogate şi sărace. Cum distribuţia bogăţiei rămâne constantă, statistic vorbind, numărul beneficiarilor scade, în pofida aparenţei că lucrurile se petrec invers.

*

Afirmaţia lui Lucian Boia: „Prezentul este opera trecutului” a fost aplaudată complet aiurea pentru că e, fundamental, falsă. Comodă şi neproblematică, dar falsă. Prezentul este, de fapt, opera viitorului – a dorinţelor, aspiraţiilor, speranţelor, a gândirii prospective, capacităţii de a visa şi de a înfăptui vise; pe scurt, opera proiecţiei către înainte a timpului şi a proiectelor aferente. Prezentul nu este capătul dinspre finish al trecutului, ci capătul dinspre start al viitorului.

Nu facem nimic pentru trecut pentru că el este finit şi imuabil; nu poate fi schimbat, nici îmbogăţit sau sărăcit. Este inert şi steril; nu poate produce nimic şi în nici un caz, prezent. Poate doar nostalgie, însă nostalgia este banala întoarcere sentimentală în trecut şi nimic mai mult.

Doar aparent oamenii trăiesc în prezent. În realitate, gândurile noastre, intenţiile, chiar şi gesturile cotidiene ţin de viitor. Tot ce facem vizează obţinerea unui rezultat care, în primă instanţă, nu este altceva decât gând despre ce va fi. Cât este prezent şi cât este viitor în cuvântul mâine şi în tot ce se leagă de el?

Prezentul este partea intenţională din viitor care devine trecut şi anume este segmentul de timp necesar viitorului pentru a deveni trecut.

Ce se întâmplă însă cu partea din viitor preconizată care rămâne la stadiul de intenţie, proiect, speranţă, iluzie, năzuinţă? Există un seg­ment din viitor care nu se schimbă niciodată, nu fel de viitor etern, virtual – partea neîmplinită din destinul fiecăruia.

Prezentul nu este rezultanta istorică a trecutului, opera sau oglinda lui, ci povestea felului în care un om sau un popor îşi gândeşte şi îşi făureşte viitorul.

*

Cât de română este literatura română? Acea literatură în care s-⁠a născut (sau care a născut – la alegere!) protocronismul. Dar este aceasta dimensiunea fundamentală şi specifică a literaturii noastre? Mai curând contrariul: ceea ce o defineşte este lipsa noutăţii, absenţa vocaţiei pionieratului. Suntem, mai degrabă, cosmopoliţi decât naţionali. Trăim din împrumuturi repetate şi asta ne face să semănăm cu alţii mai mult decât cu noi înşine. Paradoxal, tocmai excesul asemănării cu ceilalţi, mimetica nici măcar fardată decent interzice literaturii române accesul la universalitate. Mai mult decât o face nula sa contribuţie la literatura lumii (G. Ibrăileanu) ori împrejurarea că este, în fond, mediocră (apud Eugen Negrici).

Marele orgoliu al scriitorului român nu este să spună: uite, eu pot face acest lucru mai bine decât oricine altcineva! Nu, exclamaţia lui supremă sună aşa: uite, şi eu pot face, domnule, ce face franţuzul, sau neamţul, sau – mai nou – englezul! Ar putea fi calificată drept neîncredere în sine, dar şi mândrie prostească a imitatorului incapabil să adopte criteriul corect.

Din păcate, românii (între ei, şi scriitorii) nu vor să se definească prin ei înşişi, ci doar la concurenţă şi în competiţie cu Ceilalţi – marota naţională dintotdeauna şi per toujours, vorba europenistei Ziţa din comedia lui Caragiale.

Nu avem vocaţie de model, doar de artizan – eventual, genial. Dezlănţuirea de ură împotriva protocroniştilor, încă vie după atâtea decenii, traduce exact acest sentiment subaltern: oroarea de nombrilism forjată într-⁠o lungă experienţă istorică perdantă. Paremiologicul „nu suntem noi buricul pământului” nu este expresia realismului ontologic şi funciar al naţiei, ci forma de capitulare apriorică în faţa unei fatalităţi imaginare, incapacitatea de situare deasupra evenimentelor punctuale. Rareori am învăţat ceva din puţinele noastre triumfuri. Relativişti cu asupra de măsură şi copleşiţi de un ascuţit simţ al perisabilităţii, am ales să învăţăm aproape exclusiv din eşecuri îngurgitate voluptos, lecţia supremă, însuşită ca Weltanshauung etnic, fiind aceea că înfrângerea ne este consubstanţială şi că salvarea nu poate veni decât din afară, de la eternii Ceilalţi. Firesc, într-⁠un fel, pentru o ţară a cărei etnogeneză s-⁠a consumat, conceptual, în cancelarii străine. Noi nu ne-⁠am născut, ca naţiune, pe cale naturală; am fost concepuţi in vitro de părinţi necăsătoriţi legal. Nici turcii, nici austro-⁠ungarii, nici sovieticii nu ne-⁠au impus dependenţa – au venit doar în întâmpinarea fricii noastre de independenţă.

La fel stau lucrurile şi cu Uniunea Europeană în zilele noastre. Ne lăsăm conduşi nu numai din lene, pasivitate şi neobosită aşteptare a unei providenţe izbăvitoare, cât mai ales fiindcă îi detestăm pe ceilalţi români, îi considerăm răi, incapabili, necivilizaţi etc. Nici un nativ carpato-⁠danubian nu şi-⁠ar recunoaşte pentru nimic în lume apartenenţa la românismul etnic curent. Fiecare român se crede altfel decât ceilalţi români şi astfel şansa omogenizării sociale este ratată din start. De-⁠aia votăm în bătaie de joc, de-⁠aia demitizăm totul cu fervoare mistică, de-⁠aia nu ne recrutăm eroii decât din trecut. Cât priveşte prezentul…

Este manifestă oroarea românilor care merg în excursii peste hotare de a întâlni alţi români. Voiajul extern fără posibilitatea de a da nas în nas cu un conaţional a devenit condiţia sine qua non a unei excursii reuşite. Plecarea în călătorie în altă ţară nu mai are, de cele mai multe ori, raţiunea firească de cunoaştere a unor realităţi diferite de cea de-⁠acasă. Scopul (adesea, declarat) este de a scăpa de România şi de românism(e). Teleologia se schimbă fundamental: nu mai e expresia dorinţei de a intra într-⁠o lume, ci de a ieşi din alta – a noastră – fie şi temporar. Nici cunoaşterea nu mai e targetul, ci posibilitatea de a abandona, prin substituţie temporară, cunoscutul. Sau, mai precis, datul.

Marin Preda scria: „Un ţăran care vine la Bucureşti tot ţărani caută”. Un român care se duce la Veneţia îşi doreşte orice altceva decât să întâlnească alţi români. Am devenit, dacă n-⁠am fost întotdeauna, un popor schizofrenic: ne detestăm conaţionalii şi vrem să ne delimităm de ei, dar ne iubim la nemurire pe noi înşine. Au a face toate acestea cu românitatea sau neromânitatea literaturii române? Din nefericire, da.

Gelu Negrea – 23 ianuarie 2020 („RONDURI DE ZI” – Editura BISCARA)

---

Decalogul lui Noam Chomsky şi literatura actuală

Probabil aţi auzit de Noam Chomsky, omul de ştiinţă american, lingvist de renume şi gânditor politic.

Preocupat de exercitarea puterii politice în timpul crizei de legitimitate, posibil întâlnite în orice stat, s-a pronunţat asupra strategiilor diversiunii folosite, formulând regulile de bază ale manipulării poporului în astfel de situaţii şi expunându-le sub forma unui Decalog.

Recitindu-l, am avut revelaţia aplicării celor zece  norme de atitudine şi-n domeniul literar, unde, încă de la trecerea în secolul al XXI-lea, se resimte un extrem de curios aer de manipulare…

Aş începe o sumară analiză aplicând cheia chomskyană, pentru a releva modul în care sunt apreciaţi scriitorii azi, la noi.

Clasic, erau supranumiţi artişti-cetăţeni aceia ale căror opere scrise reflectau viaţa Cetăţii! Şi asta, până nu de multă vreme…

Azi, e perimat, desuet să ne considerăm astfel literaţii.

Şi cum să fie altfel, când, conform strategiei  chomskyene, trebuie ca şi prin literatură individului/poporului să i se abată atenţia de la realităţile trăite, preocupându-l cu altceva decât esenţe valorice.

Aşa ne-am explica elogierea in extremis prin promovarea unor volume cu tematică banală sau prin stimularea exacerbată a pretinsei literaturi erotico-pornografice ori horror…

De asemenea, în vremuri de criză a legitimităţii politicului, i se induce poporului obligativitatea încrederii  absolute în conducători desemnaţi, impuşi ca salvatori naţionali.

Potrivit acestei strategii a divesiunii, la momentul zilei suntem orfani de creatori valoroşi ai cuvântului… şi totuşi ni se impun figuri declarate fundamentale, intelectuali de primă clasă aduşi prin strategii de marketing, căci doar mesajul lor slujeşte Puterii.

Înarmarea cu ideea ca permanent un popor să fie pregătit mental pentru mai rău se constată ca strategie şi-n domeniul scriitoricesc.

Astfel, apar impuse reguli ce incomodează anumite segmente de creatori. Aceste restricţionări în fapt sunt vândute ca soluţii de epurare a literaturii de influenţele trecutului, de paseismul propriu, cândva, romantismului…

Idealizarea timpurilor de ieri este catalogată ca păgubitoare nostalgie, căreia i se dau conotaţii politice insidioase. Ieri e desuet! Dixit!  Se strecoară şi  demonetizarea faptelor eroice ale timpurilor duse, numite în final, naţionalism, pernicios într-o vreme a globalizării de toate felurile.

Tendinţa mi-aminteşte retorica eminesciană – Au prezentul nu ni-i mare ?/ N-o să-mi deie ce-o să cer?/ N-o să aflu printre-ai noştri vreun falnic giuvaer?/Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?/ Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii…

Cetatea sybaritismului e astăzi multiplicată şi împrăştiată geografic în lume, generând zone căutate de opulenţii prezentului, devenite locuri de permanent entertainment sau de refugiu din faţa acţiunii legilor.

De aceea astfel de miraje impulsionează şi tematica scrierii, mai mult ori mai puţin literare.

Tot un demers manipulator îmi pare şi politica de restricţionare a debuturilor scriitoriceşti sau de accept  la unele concursuri. Se admit doar cei care n-au trecut de împlinirea a treizeci şi cinci de ani!  E vârsta obsesiv promovată de organizatorii din edituri, centre culturale, asociaţii…

Mă gândesc la actul creator. Exceptându-l pe cel de geniu, chemarea scrisului, ca să nu fie o simplissimă înşiruire de vorbe, cere şi ea ceva educaţie, cultură, experienţă de viaţă, nu?!

Şi-mi vine iar un gând! E, de fapt, un timid argument pentru cele susţinute. Mă refer la constatarea lui Carl Gustav Jung, care aprecia că Viaţa începe cu adevărat la patruzeci de ani! Până atunci, faci cercetare! 

Dacă se neglijează într-un stat educaţia, învăţământul, oamenii acelui stat au o gândire frustă, desigur! Absenţa unui nivel minim de pregătire, de cultură îi conduce la naivitate, superficialitate, la predispoziţie pentru intoxicări informaţionale privind socialul şi nu doar.

Dacă devine pauperă pregătirea pentru scris, ce producţii s-ar mai putea numi literare?! Acelea imitând ori pastişând pe de-a-ntregul?

Dacă o naţiune nu-şi problematizează existenţa, acţionând exclusiv emoţional, potrivit strategiilor manipulatorii, oamenii ei sunt lipsiţi de antrenamentul gândirii, neavând un sistem de filtrare a informaţiilor.

Aidoma se petrece şi în lumea cărţilor! Unii au tentaţia autorlâcului, fie-mi iertată persiflarea, nestăpânind limba română literară şi normele de scriere corectă, neavând noţiuni de teorie literară ş.a.m.d. Dar vor s-o facă! Şi dau gata tomuri! N-au auzit ori simulează că şi autorului  unei creaţii literare i se pretind responsabilităţi?

Un altfel de rateu literar apare şi din felul cum se prezintă uneori în sesiunile de lansare volumele.

Prin strategii de culise volumele se dau spre citire câtorva iniţiaţi în critică, reali sau doar pretinşi. Dar lectura se face în diagonală ori deloc, frunzărindu-se cartea.

Deseori  nu se cunoaşte nimic nici despre universul literar al autorului, dar se ştie perfect din ce mediu social provine, dacă excelează material sau nu etc.  Aşa pot fi emise speculaţii îndeobşte de un subiectivism condamnabil, referinţe după ureche…

Fiindcă  socialul, economicul sunt incorect şi lacunar informatizate, individul aparţinând unui sistem aflat în plină criză de legitimitate poate fi repede şi fără dificultate deprins cu nonvalori de tot felul. Când gustul populaţiei unui stat este format să aprecieze  doar ceea ce-i lipsit de semnificaţie, tot  ce se vinde ieftin, înseamnă că aceasta va înghiţi kitsch-uri literare, facil de absorbit, ce nu pretind prelucrare…

De la un popor căruia îi este indus consecvent spiritul de turmă, căruia i-ai confecţionat sentimentul propriei culpabilităţi şi neputinţe, nu prea aştepţi cine ştie ce! Îi impui, bunăoară, o carte încadrată în trend, o ia şi-o duce mândru acasă, chiar dacă nu o citeşte.

În plus, de unde vine salvarea?! De-afară! Acolo sunt creatorii autentici! Seulement! Deci, liber excesiv la traduceri! Acestea primează şi în portofoliile editurilor, şi-n librării… Se promovează. Se vând, dar se şi rambursează capitalul investit. De către cine?! Bănuieşte fiecare dezlegarea şaradei.  Şi-avem aşa vajnice cărţi pledând pentru o ţară ca afară, scrise într-o limbă îmbâcsită de clişee verbale ori adoptări de vocabule străine incorect utilizate, toate  nefiind decât dovezi ale uniformizării, globalizării forţate, impuse în detrimentul naţionalului, patriotismului… Neexistând un sistem de reală evaluare a portofoliilor, doar editorii care-şi alocă consistente resurse pentu publicitate vor fi populari, recunoscuţi drept valoroşi. Şi resurse din plin au aceia care aduc pieţii cărţi în trend în străinătate, promovate, uneori şi acolo ca şi aici, pe baza anumitor interese…

De ce să iei în seamă pe unii autori autohtoni care merg împotriva curentului infiltrat?! Nu e suficient să-i neglijezi, nu! Trebuie îndepărtaţi! Apar pe piaţa prejudecăţi ale unor factori decidenţi arbitrar privind valorile. Cum?

O modalitate se conturează prin evitarea voită a lărgirii sferei analizei literare. Spre pildă, la din ce în ce mai multe concursuri de  volume nu se acceptă decât cele publicate de anumite edituri. Iată încă un filtru care mutilează accesul la posibila valoare…

Există antidot pentru anihilarea efectelor Decalogului?! Cu certitudine!

Vă provoc să construim împreună alte zece legi, cu efect opus, de rezistenţă la manipulare în literatură!

Angela Dina-Moţăţăianu – 20 ianuarie 2020

---

Cei care mănâncă sfinţi şi scuipă draci

sau

Despre ipocrizie

Vineri, 13 decembrie, am participat la o lansare organizată de Editura Paralela 45 la Librăria Humanitas Kretzulescu.

Scopul meu era de a-i cunoaşte personal pe Adina Diniţoiu şi Raul Popescu, echipa care administrează platforma LITEROMANIA şi care a realizat prima Antologie de Flash Fiction, încununând doi ani de la demararea proiectului.

Gândeam, de asemenea, să le adresez mulţumiri pentru efort şi să le menţionez faptul că ideea LITEROMANIA a generat una dintre cele trei cărţi pe care voi avea plăcerea să le prezint eu însămi miercuri, 18 decembrie, la Muzeul Literaturii Române, odată cu inaugurarea Editurii Biscara (e vorba de Povestiri atomice).

Obiective îndeplinite!

Dar, neprevăzutul a muşcat dintr-o seară ce se anunţa perfectă!

Şi acesta s-a manifestat sub forma celuilalt volum prezentat de Editura Paralela 45, anume Pasageri. Antologia de proză scurtă a Școlii de vară Gheorghe Crăciun, coordonatorul fiind Cosmin Perţa. În absenţa acestuia de la eveniment, prezentarea a fost susţinută de Florin Iaru.

În mijlocul unui auditoriu extrem de restrâns, s-au rememorat repere ale evenimenului Şcolii de vară de la Ipoteşti.

Cu o sonoritate extravagantă, conceptul creative writing (incorect interpretat, din câte am concluzionat la final) a turnat adrenalină în vinele fragede ale grupului de tineri prezenţi, beneficiari ai sus-numitei şcoli. După exprimarea extrem de stângace a impresiilor şi output-urilor experienţei estivale, speranţe ale literaturii noastre au lecturat fragmente edificatoare din creaţiile emanate astă-vară şi strânse cu sârg în volumul editat de prestigioasa (doar până mai ieri, pentru mine) editură.

Sub imperiul curiozităţii, cu o grimasă înţepenită pe figură am suportat o tortură autoimpusă: audierea viitorilor scriitori formaţi on-line de mentori îndoielnici sau în câteva zile de socializare bahică, după propriile lor mărturisiri gâlgâite, incoerente…

Decentul spaţiu al librăriei a fost cotropit în sesiunea de lectură de un potop de… n-aş exagera dacă aş spune dejecţii verbale, toate înfăţişând murdar frustrările pseudo-erotice cu accente grave de pornografie ale unor adolescenţi tânjitori după statutul de maturi literaţi! Mestecând cu poftă cuvinte mizerabile dintr-un vocabular îngrozitor de sărac de tip #Rezist, nişte fete încă necoapte şi băieţi ce-şi acopereau coşurile sub bărbi şi mustăţi la modă au confirmat faptul că tânăra generaţie este, înainte de toate, pradă sigură pentru cei ce doresc să se îmbogăţească (financiar ori doar ca prestigiu) prin experimente ce prind la vulg, dar fără consistenţă, chiar dăunătoare.

Să pretinzi că ai soluţia prin care orice muritor fără educaţie solidă ce presupune, dincolo de scris fără cusur şi citit corect, inclusiv abordarea şi aprofundarea literaturii prin discipline fundamentale, complementare ori de specialitate, poate să devină scriitor şi să profiţi cumva de asta mi se pare măsura supremă a ipocriziei! Să aţâţi manifestarea sub-culturii şi să vinzi apoi iluzii unor tineri necopţi, care încă nu şi-au gândit nici un drum în viaţă mi se pare o reală crimă împotriva unor valori latente! Chiar de vor găsi edituri mai mult sau mai puţin selecte care să-i publice acum creându-le speranţe false, la un moment dat vor fi azvârliţi în şanţul în care-şi au locul kitch-urile lor dezagreabile. Şi nu-i păcat să se trezească la mijlocul vieţii înăcriţi, ameţiţi de narcotice reale ori izvorâte din propriul orgoliu?! Nu-i păcat să se piardă poate ingineri, economişti, arhitecţi, medici de valoare din pricina tentaţiei ca numele să apară într-un volum scump, pe care nu-l citeşte nimeni?!

Coordonatorii proiectului, cei care promovează, în general, un creative writing distorsionat, editurile care se pretează, probabil în urma unor calcule profitabile, la expunerea necontrolată a unor astfel de rezultate… toţi aceştia sunt oare conştienţi de răul pe care îl fac ori acţionează tot sub impulsul unor nevoi primare de pe ultima treaptă a piramidei lui Maslow?!

Întrebări retorice, evident!

Experienţa de zilele trecute rămâne încă un exemplu concret care mă întăreşte în decizia pe care am luat-o : Editura Biscara să nu fie ca… altele .

Zâmbesc, însă cu speranţă: una dintre tinerele înregimentate în volumul domnului Perţa, prezentat vineri, 13 decembrie de ilustrul domn Iaru, e aproape salvată (zic aproape pentru că nici ea n-a găsit de cuviinţă să renunţe la exprimarea trivială). Sub titlul Atenţie, se-nchid uşile! pare-mi-se, tânăra incriminează metaforico-acid exact ipocrizia căreia, nădăjduiesc, doar accidental i-a căzut pradă.

Am o sugestie pentru Editura Paralela 45! La reeditarea volumului cu pricina (e nevoie de o minune!) ori în cazul repetării experimentului Școala de vară, să menţioneze simplu în spaţiul destinat coordonatorilor: Cei care mănâncă sfinţi şi scuipă draci!

Sara Mina – 15 decembrie 2019