Eseuri contemporane

ISBN 978-606-95074-9-0

Profesor universitar, critic și istoric literar, autoare a peste cincisprezece cărți publicate în România și în străinătate, Maria-Ana Tupan s-a impus atenției publice și prin rubrica intitulată “Contexte” a revistei Contemporanul. Ideea europeană, la care scrie din anul 2008. 

Mărturisesc interesul personal care a condus la descoperirea acestor eseuri și anume pentru cel apărut sub titlul Radiografiile unei civilizații, dedicat unui volum al distinsului critic, Gelu Negrea, publicat de editura noastră. Am constatat cu această ocazie că eseurile semnate de Maria-Ana Tupan vădeau aceeași preocupare pentru “nemulțumirile civilizației” contemporane ce fac obiectul criticii sociale a unuia din cei mai cunsocuți exegeți ai lui Caragiale.

I-am adresat, așadar, doamnei Maria-Ana Tupan invitația de a publica la Editura Biscara o selecție din articolele apărute în  Revista Contemporanul. Veţi găsi, așadar, în Biblioteca Virtuală a editurii noastre, colecţia de Eseuri contemporane, în care Maria-Ana Tupan contextualizează opere literare, conferințe pe teme literare sau personalități din domeniu prin raportare la problemele existențiale la care literatura încearcă să afle răspuns. Veți afla în acest Flipbook meditații pline de anxietate pe alocuri asupra unor indubitabile semne de decadență sau sărăcire spirituală, de relaxare a fibrei intelectuale a vieții noastre culturale.  Autoarea încearcă să ajungă la resorturile primare ale manifestărilor deviante, așa cum sugerează și fractalul Newton ales personal pentru a ilustra coperta: există cauze-rădăcină ale tuturor manifestărilor complexe ce se impun percepției noastre în prezent.

Care e contextual actual? Statisticile arată că România este prima în Europa în privinţa ritmului de creştere economică şi ultima sub raportul unor parametri culturali. Cultura nu se rezumă însă la un număr de activităţi acoperite de Ministerul de resort, ci se traduce în gradul de civilizaţie care înglobează artele, politica, justiţia, educaţia etc., afirmă  autoarea într-o concluzie rece [Umbra lui Eminescu la Botoşani].

Unele întrebări ar trebui să sperie, prin gravitatea lor: Mă întreb, aşadar, unde este moştenirea noastră? S‑a golit ea de valoare? Au devenit între timp ignoranţa şi dezinteresul faţă de istorie semne distinctive de prestigiu? Poate un popor să se menţină în istorie fără opere personalizate de cultură? [SOS literatura română în școală! Moştenitorii memoriei].

Autoarea e uimită de marea discrepanţa între discursul patriotic despree cultură în țările civilizate (Când se vorbeşte de cultură, limbajul ţărilor civilizate nu e doar reverenţios, ci mitologizant: „a salvgarda intangibila moştenire culturală”, „a asigura respectul pentru această moştenire”…) și un demers românesc de înnoire artificială în abordarea literaturii, componentă vie a culturii, care duce, dacă ar fi să examinăm doar practica manualelor alternative din școală, la ocultarea operelor canonice în favoarea unei maculaturi diletante și încărcată de clișee. Mimetisme de suprafață impun liceenilor memorarea mecanică a unor terminologii aiuritoare, cum spune autorarea, care nu fac decât să ducă la distrugerea capacității de reală apreciere a unei opere de valoare: Noi, românii, avem un canon literar asemeni celorlalte naţiuni ale Europei, reprezentând, cum zice eseistul Matthew Arnold, ceea ce a fost gândit şi spus mai bine vreodată, inspirând tinerilor dorinţa de creaţie la standard înalt, idealul perfecţiunii sau al unei vieţi exemplare. Caracterizată în general printr-un discurs ponderat, bine cântărit pshihopedagogic, cu note calde de smerenie, educată în arta polemicii echilibrat-constructive, autoarea atinge uneori acute ale apologiei (apărării) canonului românesc credibil și consensual: Noi, dezmoşteniţii, aşteptăm totuşi ordinul de restituire.

Argumentele desemnării culturii ca spațiu al constituirii identitare a unui popor sunt validate de istorie: Este adevărat că, aparent, rolul omului de cultură este creaţia ordinii de artefacte, de valori reificate în tratate ştiinţifice, opere artistice şi de civilizaţie. Când s-⁠a pus problema recunoaşterii Unirii Principatelor, occidentalii au considerat că merită să aibă autonomie statală un teritoriu unde apărea Convorbiri literare. E.B. Mawr îi prezenta pe românii din noul regat europenilor din Vest prin… basmele lor, menţionând că românii au şi nişte poeţi foarte talentaţi. „Cine sunteţi?” pare să echivaleze cu „Ce scrieţi? Cu toate acestea, am văzut cum pot fi aruncate în „restul de tăcere” al istoriei, în afara circuitului viu al culturii, chiar şi capodopere. Călăuzele sunt creatori de cultură, dar şi locuitori ai cetăţii-⁠stat…

Dacă societatea românească este una de tip postfigurativ (trăind cu fața spre un imobil trecut), […] să fie adevărat ceea ce spunea Constantin Rădulescu Motru, că românii nu au suflet instituţional? – se întreabă autoarea mai departe în articolul Maiorescu şi reforma –), atunci s-ar ajunge la degradarea amprentei genetice a românului, i-ar fi diminuată până la dispariție capacitatea de asimilare și interpretare a informațiilor, transformându-l în pură masă amorfă, de manevră: Opinia personală, impresia de moment, recursul comod la clişee au înlocuit de mult exerciţiul minţii, al observaţiei critice, al evaluării sau argumentării care au caracterizat trecerea de la Evul Mediu dogmatic la modernitate.

Ne întoarcem în timp?! Voit ori nu?! Eliminarea esenței umanului și regresia sunt un scenariu al filmelor de groază materializate în prezentul nostru. Când am aterizat noi în această lume de orori?… Unde au învăţat asasinii să „prelucreze” trupul unui om viu, acea minune gânditoare şi simţitoare, ca pe o cutie de conserve? Nu că nu aş avea raspuns, dar între cel care simulează, aruncând pe ecrane filme de groază sau scena repetată la infinit a devorărilor din junglă, şi cel care practică asasinatul mi se pare că nu există o deosebire esenţială în planul conştiinţei. Dacă mai are vreo relevanţă acest nobil cuvânt într-⁠o lume robotizată şi vulgară… În societăţile moderne de sclavi, în care corporaţiile internaţionale transcend drepturile individului, golind de sens conceptul de democraţie. Sau în care politicienii filosofi care au gândit constituţia ca declaraţie universală a drepturilor omului au lăsat locul unora ale căror convorbiri telefonice nu pot fi reproduse…[My Son… Sinocika…] Și din nou, grija pentru generația tânăra răzbate în cuvântul autoarei: Sună paradoxal, dar tinerii sunt în mai mare măsura supuşi riscului dezumanizării, deoarece nu au termen de comparaţie.

Imposibilitatea raportării la canoane, din lipsa cunoașterii, abrutizarea… iată pericole care demotivează visceral și inconștient tânăra generație, reducând-o la tăcere. Când am auzit însă pe şefa cercetării din instituţie că nu găseşte absolvenţi de masterate şi şcoli doctorale în filologie interesaţi de alcătuirea unui volum colectiv, am avut un sentiment asemănător celui provocat de ştirea că un grup de balene s-⁠a sinucis, eşuând deliberat pe plajă. Eşecul umanitar e însă şi mai înspăimântător, chiar şi decât refuzul norei bătrânului savant din filmul lui Bergman, Fragii sălbatici, de a avea copii, deoarece tinerii intelectuali renunţă astfel să perpetueze viaţa poporului lor în istorie. [Românii fara cultură?]

Începutul sfârșitului datează din  perioada postbelică, dar fenomenul a fost anticipat de minți vizionare precum a lui Eminescu: Fie că e vorba de poemul Împărat şi proletar, cel mai explicit politic, fie de un articol de ziar, Eminescu a văzut în răsturnarea elitelor de către masele ignorante un pericol pentru cultura unei ţări, ceea ce, în România, s-⁠a şi adeverit. [Eminescu la Botoşani]

Să nu fie soluţie?! Scepticismul autoarei nu merge atât de departe. Un prim pas: trebuie să învățăm din trecut, căci îl retrăim la nivel de clișeu. Criza profundă în care au intrat mai ales cultura şi învăţământul României în anii 2004-⁠2012 ne-⁠a amintit, într-⁠adevăr, de anii postbelici, când victimizarea elitelor de către declasaţi sociali era sindromul inconfundabil al unei societăţi conduse de brute analfabete…[Elitele între narcisism şi implicare] Important e însă să învețe cei aflați la pupitrul de comandă al proceselor sociale: De educaţia elitelor politice care „controlează global” şi de dispoziţia lor de socializare cu autenticele elite ale spriritului depinde în mare măsură şansa umanităţii noastre goetheene de a primi la cumpăna dintre viaţă şi moarte „mai multă lumină”. [The European Journal : revizuiri iluministe].

Și autoarea, și domnul Gelu Negrea (a cărui publicistică, așa cum apare în Radiografiile unei civilizații … pe lângă farmecul lecturii, are darul de a redefini corect noţiuni de mult uitate şi de a servi drept ghid revenirii pe făgaşul normal a unei societăţi care încă nu ştie la ce servesc libertatea sau democraţia) fac parte dintr-o elită implicată în  interogații progresiviste ce privesc destinul național, pe care se cuvine să o recunoaștem și  susținem.

Mă tem că  Eseurile contemporane nu vor schimba lumea azi! Dar poate vor aprinde în mintea afină scânteia adevăratei revoluții de mâine! Altfel, poimâine va fi poate prea târziu… Prea târziu fie și pentru a ne recunoaște ereziile, luându-le drept credința cea adevărată, cum avertizează  Nichita Stănescu, citat într-unul din eseuri: „Ai grijă, luptătorule, nu-⁠ţi pierde/ ochiul,/ pentru că vor aduce şi-⁠ţi vor aşeza/ în orbită un zeu/ şi el va sta acolo, împietrit, iar noi/ ne vom mişca sufletele slăvindu-⁠l…/ Şi chiar şi tu îţi vei urni sufletul/ slăvindu-⁠l ca pe străini”.

Sara Mina – Editor