Amnesya

O altă nuvela fantastică a scriitoarei Angela Dina-Moțățăianu intră în portofoliul Editurii Biscara: Amnesya. Un simplu cuvânt cu o ortografiere originală, care te avertizează din start cu privire la acel altceva pe care ești provocat să-l găsești…

De data aceasta, autoarea creează situații în care limitele universului cognitiv al personajelor sunt cufundate într-o melasă aparent năucitoare, în fapt vindecătoare.

Cartea este centrată pe amnezia dorită, simulată, reală… amnezia care vindecă răni și reașează piesele unui puzzle spulberat de două întâmplări nefericite, cu care Steliana și Doriana, gemene separate de viață și orgolii, se confruntă în paralel, fără o evidentă legătură.

Nuvela pare construită prin tehnica regresiei hipnotice spre vieți anterioare. Chiar și spațial, narațiunea este plasată inițial într-un mediu considerat promiscuu, în care ideile preconcepute plasează exemplare de la periferia socialului, destrămate, damnate, în esență nocive…

În subteranul Metroului se adăpostește Steliana înspăimântată de o farsă grotescă, alături de obiditi ai sorții, ascunzându-se de o imaginară implacabilă amenințare: o moarte prezisă la ora 17, într-o zi nenumită, dar la ea acasă!

Aici încep să se contureze personajele principale și legăturile dintre ele: Hristea și Niculin, cavaleri desueti, apărători ai Stelianei, un duo ce susține atmosfera comică și picantă a nuvelei, clădită pe dramele personale ale celor doi.

Apoi facem cunoștință cu Duduia și Bunul Samaritean, cei doi reali amnezici ce sunt adevărate noduri de legătură cu Doriana, geamăna îndepărtată demult de Steliana. Cei doi sunt purtători de evidente stigmate fantastice…

Așa cum sub hipnoză, fapte uitate sau dorit înăbușite ies la suprafață, tot așa își conduce scriitoarea epicul spre alt cadru, propice confruntării salvatoare a personajelor.

Gemenele se reunesc la conacul Dorianei, suita personajelor părăseşte subteranul într-o cavalcadă a întâmplărilor, se mută în lumină și atmosferă civilizată, unde haosul și nesiguranța devin amintiri.

Dar lupta pentru recuperarea vieților tuturor continuă. Ritmul se păstrează alert, voit complicat de prezența unui avocat-detectiv, care aduce alte noi pretexte de umor.

Acesta pare să fie unul dintre ingredientele de baza ale nuvelei: necăjiții sorții fac haz de necaz și orice situație ce stă să explodeze imediat e detensionată de autoare printr-o comutare ingenioasă spre registrul comic.

Celălalt ingredient este, evident, fantasticul anunțat încă din prolog. Nașterea unui cal miraculos ne ridică pleoapa spre un personaj de basm mutat în prezentul nostru anost…

Dialogul, monologul, descrierile… toate instrumentele de construcție ale epicului se întretaie energic, secvențial, în manieră cinematografică. Stilul scriitoarei răstoarnă legile fizicii şi, citind, timpul se comprimă.

Ivit din planul secund, personajul care va aduce liniștea în sufletul Dorianei crește în ochii celorlalți uşor-uşor, se autodescoperă, descătuşându-se de propria sa amnezie indusă demiurgic și-și înțelege menirea scurtei sale incursiuni în viața celorlalte figuri ale compoziției. Odată misiunea îndeplinită, iese în mod spectaculos din cadru, lăsând un gol amar în inima tuturor și un semn de întrebare vis-a-vis de dualitatea personajului fantastic : omul-cal reîntregit, un Zburător al zilelor noastre…

Dar, generoasă, autoarea lansează o suliță de încredere și epilogul îi readuce zâmbetul cititorului. Speranța supraviețuiește tot atâta timp cât subzistă credința în energii prielnice, aflate mereu în preajma celor găsiți la cumpăna între viață și definitiva uitare…

Citiți cartea și potoliți-va curiozitatea stârnită de vorbele scriitoarei Angela Dina-Moțățăianu: «…Descoperiţi personajul care şi-a rătăcit, pentru un timp, sorgintea nelumească! El bucură locul, vindecă rănile, alină sufletele… Şi când  a mântuit, se reîntoarce în spaţiul său, aşteptând să-l chemăm, ca să ne ajute când vom uita ce-am spus, ce-am făcut, ce-am simţit… »

Sara Mina – Editor

Referinţe critice

Amnezia ca refugiu în propria viață

Pe o structură clasică – cele 15 capitole fiind încadrate de Prolog și de Epilog, cu narare liniară, cu scurte flash-uri retrospective, obiective, cu inserșii subiective din perspectiva unui personaj reflector, Angela Dina Moțățăianu construiește în Amnesya o narațiune incitantă care are toate ingredientele modernității: imprecizia, fragmentarismul, desubstanțializarea.

Prozatoarea nu renunță cu totul la poveste, doar că o ambiguizează, o relativizează, recompunând-o prin mici secvențe, ca-ntr-un puzzle, intersectând realul cu fantasticul, alegând nu moment bine precizat: toamna, pe 10 octombrie, când Steliana împreună cu Rada și Liza sărbătoresc, la ceainăria Insomnia, din pasajul Macca-Villacrosse, ziua vârstnicilor. Simbolismul toposului este implicit poveștii. Intriga poveștii nu mai este dată, ca-n proza clasică, de un conflict între personaje sau de unul intrapersonal, psihologic. Angela Dina Moțățăianu preferă intriga fantastică, drept motor al acțiunii: avertismentul primit ca SMS de Steliana, privind proximitatea morții: la ora 17,00, acasă.

Faptele se vor înscrie în perspectiva relației cauză-efect și vor fi motivate de dorința de a se opune necunoscutului, evitând/sustrăgându-se, atitudine antimioritică!, eventualității morții. Din acest punct de vedere, tema ar ilustra tragedia omului prin ideea relației inegale cu destinul. Pentru a se sustrage destinului neiertător, Steliana va proceda asemenea tuturor personajelor din literatura lumii care au precedat-o: încearcă să zădărnicească înfăptuirea avertismentului, ocolind iluzoriu inevitabilul, plecând de acasă, rătăcind în labirintul orașului ca om al străzii, ca-ntr-un joc de-a v-ați ascunselea. Sub masca acestui anonimat, păstrându-și, totuși, identitatea individualizatoare, ea speră, ca în riturile populare, să se ascundă, să se camufleze pentru ca moartea să nu o găsească acasă.

Realul este asaltat de fantastic, un fantastic magic, acceptat ca parte a miracolului lumii, sau straniu, ca ruptură de nivel în normalitatea existenței, întreținând ambiguitatea și imprecizia necesare acceptării necunoscutlui metafizic.

Momentul intruziunii fantasticului în cuantele realului („După ceasul tăinuit fatidic, simțea c-ar fi murit ca să învieze iar. Se minuna singură cât de repede îi uitase pe toți…”) creează ambiguitatea prin imposibilitatea de a opta decisiv pentru o soluție explicabilă fie prin rațiune, fie prin miracol. Uitarea, amnesya, este, pentru Steliana, soluția salvatoare, o soluție existențială de salvare a ființei ultragiate, amenințate de moarte prin însăși condiția imanentă, tragică.

Spațiul epic redesenează contururile unui București contemporan, mitizat, însă, ca reflexie a mitului labirintului, în care personajele par umbre care se agită la suprafața unui real supus efemerului, evanescentului, relevat, însă, în dimensiune obiectivă, istorică, recognoscibil după topoi – răscrucea M2-M5, la care se adaugă motivele modernității – metroul, integrat schemei mitizante ca parte a labirintului. Astfel, spațiul bucureștean capătă, ca în proza eliadescă, însemnele unei geografii mitice și devine scena pe care evoluează toate celelalte personaje în jurul Sulfinei și al lui Sebastian Putere, personajele principale.

Dublarea realului de fantastic transformă narațiunea într-una mitică. Scenariul realist, în măruntaiele căruia pot fi decelate fapte, întâmplări, evenimente aparent haotice, fără un sens evident, este luminat pe dedesubt de semnificațiile degajate de scenariul mitic. Acolo, faptele, relațiile interpersonale se clarifică, conducând la revelația sensului. Lucrurile nu se petrec la întâmplare, ceva le leagă, iar acest ceva se devoalează, ca revelație, în conștiința personajului.

Toate personajele – Liza, Rada, prietenle Stelianei, Sulfina Becheru – Duduia, Sebastian Putere – Doc sau Bunul Samaritean, cum i se mai spune, Niculin, Hristea, Ăl Mic, se află în acest labirint, într-o răscruce a destinului. Epicul se focalizează pe Sulfina și Sebastian Putere, personaje care par avatari ai aceluiași prototip, disociat în copii corespunzătoare femininului și masculinului.

Una dintre modalitățile alese de Steliana pentru a păcăli destinul și pentru a încurca drumurile morții este uitarea, o amnesye pe termen scurt, necesară rațiunii să clarifice enigmele și să se clarifice pe sine. Amnesya este, de fapt, refugiul Stelianei în propria viață.

Precizările autoarei care intenționează să ofere cititorului un indiciu pentru a-l călăuzi în labirintul epic ambiguizează povestea, căci lanterna aceasta oferită, un fel de dar al grecilor…, luminează intermitent și secvențial: „Unele personaje reflectă gândurile lui Roger Martin du Gard: «Viaţa ar fi imposibilă dacă ne-am aminti totul, important este să alegem ceea ce trebuie să uităm». Altele şi-au creat inconştient din uitare un sistem de apărare a graniţelor propriei efemerităţi”. Personajele luptă împotriva amneziei, o acceptă vremelnic, „se tem de trecut ori se bucură de iluzia unui viitor oarecare”. Amnezia ca anamneză, în sens platonician, așadar. Dar și (mai ales!) amenzia ca soluție individuală de selecție, opțiune  pentru exercitarea liberului arbitru pentru aflarea mântuirii. Ambiguizarea verbului mântui include sensul a termina, a sfârși, referitor la posibilul final, dar și pe cel de transcendere, înțeles ca regăsire, eliberare, ca metanoia, așadar.

Aceste sensuri sunt transfigurate epic prin tehnica destinelor paralele, în ecuațiile cu necunoscute ale Sulfinei și ale  doctorului Sebastian Putere, personajul care trebuie să reveleze puterea, forța interioară, de care dispune, forță regeneratoare, necesară pentru a înfrunta obstacolele, pentru a da coerență vieții. Întâmplările prin care trec au valoarea unor probe de inițiere.

Un accident, poate hybris-ul anticilor, acea vină tragică neconștientizată, produce deturnarea destinului și în cazul Stelianei – SMS-ul straniu, care determinase fuga din fața vieții/morții, și în cazul lui Sebastian Putere, accident care îl secătuise de talantul primit ca dar al diagnosticării și vindecării. Când hybris-ul e revelat, ei au șansa reîntoarcerii, sugestie inedită a mitului eternei reîntoarceri.

Firele epicului nu se dezleagă într-un deznodământ clar, clarificat printr-o soluționare în stil clasic a conflictului. Angela Dina Mățățăianu preferă finalul deschis, optând, totuși, pentru soluția realistă, aceea care menține logica și coerența existenței, văzută ca lumea noastră cea de toate zilele, lume în care personajele nu-și pot ocoli, nici depăși destinul. Mântuit, personajul se reîntoarce în spațiul său, în lumea sa, asumându-și condiția. Cei trei – Niculin, Hristea și Ăl Mic par mesageri ai altei lumi. Ultimul detaliu („În momentele acestui crepuscul de seară, cei doi nu băgară de seamă strălucirea verzuie care-nfiorase trupul căluţului când se apropiase de Luna…”), cu sugestia animalului mitic psihopomp accentuează taina, menținând amnesya, una nu doar a personajului, ci a umanității.

Ana Dobre – Critic literar

(Cronică literară apărută în REVISTA CALIGRAF în decembrie 2020)