Când vârcolacii sorb luna…
O nouă carte semnată de Angela Dina-Moțățăianu intră în portofoliul Editurii Biscara în luna iunie 2022. Este vorba de volumul de proză scurtă CÂND VÂRCOLACII SORB LUNA…
De-a lungul timpului, diverse personalități ale lumii literare au apreciat modul în care scriitoarea își propune și reușește, cu deosebită măiestrie, să facă să vibreze strune folclorice împietrite de atitudinea cvasi-nepăsătoare a prezentului.
Spre pildă, Zenovie Cârlugea scria în 2018 despre rândurile Angelei Dina-Moțățăianu: Proza aceasta încearcă și reușește să salveze „ce se mai poate salva” din icoana satului de altădată, o lume în destrămare. Aureliu Goci întărea în 2021: Autoarea scrie o bună proză ţărănească, interesată încă de această lume, tot mai rar descoperită în universul ficţional al actualităţii… Iar Pușa Roth vine să întregească tabloul aprecierilor în prefața cărții: Volumul de proză scurtă semnat de Angela Dina-Moţăţăianu, dedicat satului românesc din nordul Olteniei şi nu numai, surprinzător prin prospeţimea subiectelor, prin aducerea în prezent a unei societăţi cu bogăţia ei de tradiţii şi obiceiuri, cu graiul specific, este, de ce nu, un arc în timpul existenţei noastre, o rememorare a unor vremuri ce stau la baza lumii noi.
A te apleca spre universul satului românesc, a-i lumina glasul, obiceiurile, credința pare a fi un demers desuet într-o lume în care privirile se-ndreaptă exclusiv spre o tehnologie înrobitoare, care ajută doar la crearea unor vieți iluzorii, fără fundament, spre un citadin aglomerat de gesturi superficiale, sub semnul unei permanente și inutile întreceri cu timpul.
Și totuși, scriitoarea concretizează cu mare bucurie această autoprovocare, crezând în amprenta spirituală a neamului, în puterea lui de regenerare, în tihna traiului patriarhal, fără a-l idealiza însă, fără a-i ascunde neajunsurile…
Mare parte dintre prozele adunate în acest volum au deja o valoare confirmată prin premiile primite la diferite concursuri din 2013 până în prezent. Altele sunt imaginare piese de puzzle dintr-un trecut recent și-un prezent îngreunat de evenimente îngrijorătoare, clamând și ele aprecierea cititorilor.
Oricare ar fi punctul de referință pe axa timpului din fiecare povestire, acela este doar un pretext, căci varietatea tipologică a personajelor, firul epic care oscilează între un comic de situație sau de limbaj și tragicul unei realități re-create, perfect plauzibile, toate acestea te atrag într-un vârtej plăcut-năucitor, ce dilată clipa lecturii, instaurând iluzia mult doritului prezent continuu…
Îngeri păzitori sub diverse înfățișări, spectrul morții și inutila fugă de implacabil, autoflagelări pentru păcate reale ori nu, puterea credinței și a obiceiurilor perpetuate aproape genetic, minuni dumnezeiești ce rezolvă blocaje cognitive, efectul regenerator al amintirilor, ochi cerești care văd în viitor și urechi tremurând la vocile trecutului, mirajul vârstei de aur, oricare ar fi aceasta, alunecarea dintr-un univers în altul în căutarea unui punct de sprijin în aventura înțelegerii, pusee metempsihotice care duc la retrăirea unor legende, iraționalul revigorat prin forța miticului… toate acestea sunt miezul povestirilor din volumul CÂND VÂRCOLACII SORB LUNA…, semne certe ale structurii arhetipale proprii nouă, românilor.
Consistența cărții vine din limbajul bogat, din varietatea contextuală, din efectele stilistice ale vocabulelor trezite din uitare, din construcția filigranată a personajelor, din ruperile de ritm provocate de îmbinarea dialogului sec și profan al personajelor cu vocea auctorială predominant lirică, invocând sacralitatea…
Dar, parcă mai presus de orice, transpare din nou caracteristica dominantă a prozei Angelei Dina-Moțățăianu, anume reflectarea graniței fluide dintre real și fantastic. Nimic nu este așa cum pare a fi scris pe fiecare filă a volumului, alt rost decât cel aparent își au personajele, întâmplările…
Scriitoarea își răscolește moștenirea spirituală, o reconstituie sub înalta cupolă a propriei sale lumi lăuntrice și ne-o înfățișează strălucind sub mângâierea unui ochi magic. Iată un fragment din proza Năluca:
Raveca lui Mărăcine ţintea culmea dealului şi aştepta… numai ea ştiind ce. Era molcomă şi răbdătoare, urmărind cum soarele se prăvălea încetunel dincolo de muntele ce se prefăcea în umbră groasă şi mustrătoare. Şi-n înserarea fumurie, părea să uite de ce se aciuise şi-azi aici, iar faţa i se-ntrista, cutele obrajilor adâncindu-se ca nişte râpi în care timpul dus era pitit, făcându-i în ciudă…
Prin fiecare povestire dăruită nouă, cititorilor, Angela Dina-Moțățăianu își celebrează lungul șir de înaintași, cunoscuți ori doar bănuiți, incitându-ne să ne cufundăm privirea în alungita umbră a trecutului. Uita-vom astfel dimensiunile noastre pigmeice din prezent, răpiți de viziunea unei armonioase contopiri cu esența strămoșilor…
Sara Mina – Editor
Cartea a fost menționată la rubrica SEMN(al) DE CARTE din REVISTA CURTEA DE ARGEȘ – Anul XIII, Nr. 9(142), Septembrie 2022
http://www.curteadelaarges.ro/XIII_9_142.php
Angela Dina-Moțățăianu – Când vârcolacii sorb luna…
Despre povestirile dintr-o recentă carte a Angelei Dina-Moțățăianu, Când vârcolacii sorb luna…, se poate spune că au o cheie – fiecare în parte și toate împreună, numai că povestirea-cadru, care dă cititorului firul Ariadnei, este aici la sfârșit. Geraldine, care apare în povestirea ce dă titlul întregului volum, este un personaj folosit adesea de scriitori ca instrument narativ, având o semnificație mai curând simbolică, decât biografică. Figurând și în narațiuni anterioare – inițial în nuvela Seneca – ea devine un liant al unui univers ficțional și o mască retorică a autoarei. Într-un volum anterior, Timpul pisicii, Geraldine este martorul unor tablouri care alcătuiesc împreună, un Museion al artelor: artiști de diverse vocații reușesc să-și depășească impasul ratării și să dea sens existenței lor prin creație.
Prezentul volum renunță la formula povestirilor în lanț (gen O mie și una de nopți) alegând o punere în abis, o oglindire în mic a întregii construcții. Geraldine se află în posesia unei litografii a cărei imagine este identică uneia descoperite de tânără într-o carte de desene manga, ilustrând o poveste medievală intitulată Inderdictio.
Binecunoscutele desene manga de după război se inspiră din desenele animate americane, mai ales, dar, în Evul Mediu, aceste desene japoneze, însoțite de un text corespunzător, se adresau elitelor. Din diverse motive – cum ar fi simbolurile altor religii, sau ceea ce se consideră necuviincios, imoral – guvernul Japoniei a interzis mai multe creații de acest gen. În felul acesta, un segment de artă înaltă a coborât la nivelul unor desenelor animate comice.
Tradiția manga conține totuși un principiu compozițional de natură să asigure unitate (de temă, personaje, atmosferă) unor scrieri, întrucât alegerea temei limitează opțiunile invenției narative, aceasta nemaifiind o aleatorie desfășurare de evenimente și stări de moment. Totul este construit cu respectarea unor parametri de gen. Este ceea ce autoarea reușește în toate cele șaptesprezece povestiri ale volumului.
Apelând, ca și în trecut, la o îmbinare de realism și fantezie sau onirism, autoarea o lansează pe Geraldine într-un nou pelerinaj, de data aceasta, nu în spațiu ci în timp, nu din viață în spațiu-muzeau, ci din spațiu convențional (tabloul) în realitate. Ea se prăbușește sau își imaginează doar într-o apă de unde este salvată de un fluieraș îmbrăcat sărăcăcios, aidoma celui din tablou. Alte praguri onirice o împing înspre alte identități, ea migrând sau încarnându-se în ambigura figură a Dinei, care își schimbă la un moment dat sexul, devenind Dinu. Acest regres în vieți anterioare, cu evidente destinații arhetipale ce depășesc distincțiile de gen, prilejuiește întâlnirea cu vârcolaci, sprite ale morților care au săvârșit păcate grele (aici, încercarea unei femei de a se scăpa de copilul abia născut pentru a nu-și împuțina șansele de a-și găsi un mire) și despre care se crede că mănâncă luna în timpul eclipselor. Într-un postscriptum la carte, autoarea invită cititorii să vadă aici o alegorie a celor care distrug tradițiile și valorile neamului – un păcat și mai greu, după cum credea John Milton scriind despre cenzură: „Cine ucide un om ucide o creatură rațională, chipul lui Dumnezeu; dar cel care distruge o carte bună, omoară însăși rațiunea, ucide chipul lui Dumnezeu din ochi.”
Fiecare povestire este, așadar, un concentrat narativ unde tipul de personaj, de exemplu, „doftoroaia”, dictează alegerea registrului stilistic, adică limbajul pitoresc, încărcat de regionalisme și arhaisme ale unui sat din zona Poienari-Novaci, și tema – vindecarea eșuată de un personaj și repetată de naratoare cu rezultate la fel de dezastruoase în acel loc uitat de lume, plin doar de superstiții și leacuri primitive. Repetiția întărește ideea de scenă cu valoare generală pentru un anumit mod de viață, generator de psihologii și comportamente aberante. Sofica, prima doftoroaie este atât de rușinată de eșecul ei, încât refuză să mai mănânce și piere mistuită de remușcări. Bârfa satului inventează numaidecât o crimă, suspectul fiind bărbatul moartei despre care se spune că a fost văzut luminându-și calea cu tigva descărnată a Soficăi. Martor credibil, un moșneag cu mintea întreagă spune că omul purta un lămpaș. În foarte multe povestiri, adevărul este deturnat, oameni inocenți sunt demonizați, existând aici o desfășurare de portrete care prin răutate și imbecilitate amintesc de desenele negre ale lui Goya.
Conținând o morală, povestirile sunt bine conduse încât aceasta să fie pregnantă în final, mesajul ajungând fără ambiguități la cititor. Există, la Angela Dina-Moțățăianu o capacitate de selecție a unor teme cu rezonanțe profunde, cum se întâmplă, de exemplu, în povestirea Vocile. Cei care o citesc își vor aminti fără îndoială de plimbările pe lângă ruine ale unor vechi civilizații, dar și prin cimitire, trăind fiorul intuiției unui destin căruia îi aparțin: coborârea sub pământ a generațiilor rând pe rând, extincția unor faze de civilizație. Personajul, un lucrător al gliei, crede că aude voci de sub pământ și începe să sape pentru a le elibera. Este un patos elegiac autentic în empatica jeluire a morților asupra vieților lor pierdute, nedreptăților și chinurilor suferite:
„N-apucă să facă zăbava asta bine, că iar auzi glasurile cum că tare le este greu aşa, de atâtea vremuri trecute peste ele, că nimerit ar fi să fie desţelenit pământul, să fie cătate şi ridicate la lumină! Şi se plângeau vocile de dureri în oasele sfărâmate, de sângele curs în râuşoare închegate… Se tânguiau că ar fi vrut să mai vadă o dată cerul albastru şi să mai amurgească o dată cu lumina arămie a soarelui plecat spre culcare…
Şi mai cereau şi dreptate! Iar el era singurul care putea să le ridice chemarea din tină spre văzduh…”
Comunicarea cu cei de dincolo creează o premisă a depășirii și altor granițe ale firii, narațiunea incluzând la un moment dat gândurile calului despre ciudatul său stăpân. În adânc, sunt descoperite monezi din vremea când turcii prădaseră un lăcaș duhovnicesc și siliseră călugării să-și sape propriile gropi. Sătenii sunt dezamăgiți că s-au găsit doar fiare (monezi) și oase în loc de petrol sau comori, doar arheologii fiind bucuroși de descoperire, iar săpătorul, eliberat de obsesie.
Stilul alternează eșantioane ale idiomului local și pasaje poetice, sunând uneori artificios. Dacă antropologii care au întemeiat disciplina și-au propus să consemneze modul de viață al civilizațiilor primitive pentru a le arăta cum au trăit strămoșii după ce va fi pătruns în acele locuri civilizația, la fel simte și cititorul că este martor al unei lumi pe cale de dispariție, autoarea însăși introducând în universul sătesc noua tehnologie a spațiului virtual, în vreme ce încredințează tiparului eșantioane de grai în care mai pulsează viața unei comunități umane sortită istoriei:
„Când se-ntunecase, încolţită de foame, că mă şi ustura la inimă, iar maţu’ gol bolborosea-neştire după vreo-mbucătură de cevaşilea, taman mă ridicam să iau un coltuc de mălai să m-alin, c-o văd pe-a lu’ Turbăceanu că bagă ăl chip frumos ca icoana pân’ blănile rare de la gard şi-mi strigă […]”
Alegându-și un gen mai puțin frecventat și ilustrându-l convingător, scriind cu conștiința actului narării și a convențiilor implicate în realizarea lui, adăugând un farmec enigmatic povestirilor care sfârșesc însă cu o revelație, autoarea nu este totuși o prizonieră a propriei scriituri. Se simte un patos real în atașamentul față de mari figuri și evenimente ale țării, față de un mod de viață revolut, dar cunoscut în intimitate și relevant în manifestările primitive și totuși rămase poate îngropate în străfundurile psihice ale omului civilizat, precum și în preocuparea stârnită de degradarea valorilor în societatea contemporană.
Maria-Ana Tupan, critic și istoric literar (articol publicat în Revista CONTEMPORANUL – iunie 2023)
