Casa morților
Motto-ul noii cărți a scriitoarei Angela Dina-Moțățăianu deschide orizontul orfic spre care curg firele epicului:
Fiu de om, tu ţine minte:
fiara să nu te-nspăimânte,
că te va purta prin fire
lin, spre plai de nemurire!
Cuvintele de mai sus, de-o muzicalitate cu seve telurice străvechi, anunță miezul celor șaisprezece proze din CASA MORȚILOR: transcenderea spre viața fără de moarte.
Cândva, o față bisericească, om sfânt, de altfel, spune autoarea, a intrigat-o declamându-i un adevăr implacabil: Raiul e pentru oameni, animalele nu sunt primite, căci n-au suflet…
Neliniștită de asprimea verdictului, Angela Dina-Moțățăianu a încercat să imagineze în scris o soluție salvatoare pentru prietenii necuvântători. Și astfel a luat naștere o lume în care omeni și alte viețuitoare trec dincolo de zalele unui lanț trofic incert, împletindu-și ființele în credința ultimei revelații: aflarea dumnezeirii…
Deși turnate în aceeași matriță a semnificației ascunse, prozele au viața lor proprie, de sorginte dulce-fantastică, așa cum numai un etos ca al poporului nostru putea naște.
Găsești momente ușor identificabile în fluxul istoric – travaliul cuceririi romane, lumi tulburate din timpul domniilor lui Mihai Viteazu și Țepeș Vodă ori zbateri mai apropiate, ca țâșnirea eroică a românilor de la Odessa, din secolul tocmai încheiat…
Dar alte flash-uri sunt emblematice pentru întregirea unei atemporalități ca semn a unui dat divin implacabil. Faptele se pot întâmpla oriunde și oricând, chiar dacă unele scot la iveală asprime și răutate, altele, obidă și durere, ori hotărâre și credință… Ai chiar și surpriza unei incursiuni, în tușe fine, într-un viitor apocaliptic, perfect posibil.
Structura cărții este iarăși o caracteristică a scriitoarei: prin prima proză pătrunzi în lumea în care lucrurile nu sunt cum par a fi, ultima povestire (cea care dă și numele cărții) reprezentând granița între lumesc și neaflatul așteptat. Așadar, din nou un volum care pare a fi un roman al vieții, oricând ușor de expandat cu trăirile fiecărui cititor… Angela Dina-Moțățăianu repetă, practic, experiența transcenderii între speciile literare. Și CASA MORȚILOR, ca și TIMPUL PISICII, îți iscă aceeași plăcută nelămurire : vorbim de colecții de proză scurtă ori de pseudo-romane?
Oricât de apăsător ori vivant e cadrul poveștilor, oricât de crude ori vesele sunt dialogurile care individualizează personajele, paginile curg într-o armonie perfectă, fără strop de monotonie însă. Slovele meșteșugite îți intră în suflet cu apăsarea liniștitoare a unor munți de neclintit și tăria speranței că viața noastră, a muritorilor, e doar o simplă clipă dinaintea adevăratei iluminări.
Cred că n-aș greși cu nimic dacă aș afirma că volumul, recompensat cu premiul Fănuș Neagu la recent încheiata ediție a XIII-a a Festivalului Internațional de Literatură TITEL CONSTANTINESCU, e o frescă a unei lumi românești ce apune, din păcate, ireversibil, a unei credințe strămoșești în eternitatea aflată în mișcare…
Sara Mina – Editor
Referințe critice
Povestiri din Casa morților
Cele 16 proze reunite în noul volum al Angelei Dina Moțățăianu, Casa morților, sunt organizate/structurate într-o manieră elaborată, sofisticată, aduse într-o viziune integratoare, coerentă prin tema, o supratemă, de fapt, a morții. Moartea, temă deosebit de complexă, implicând relația dintre viață și destin și tragismul condiției umane, este privită din multiple perspective, alternând realul cu fantasticul, cu valorificarea magicului popular și cu sugestia mitului eternei reîntoarceri, dar cu aceeași tulburătoare atitudine a omului înfiorat de gândul extincției.
Din mitologia populară preia Angela Dina Moțățăianu motivul animalului psihopomp, călăuză în labirintul vieții terestre, profane și călăuză a sufletelor în lumea cealaltă, a morții. Toate cele 16 proze au ca numitor comun prezența acestui motiv, varietatea fiind dată de gama largă a prezenței acestor animale sacre, mitice: iedul (Casa morților, Visul, Străina), lupul alb sau negru (Daos-cel-alb), ursul (Viața ca o frunză), șoimul (De strajă țarinei), dihorul (Casa morților, Caloianu’), șarpele (La Târgșor, Șarpele de casă), pisica (Într-o primăvară timpurie), calul (Pagul), ariciul (Odiseu), asinul (Mitocul Rușului), gâscanul (Gânsache), câinele (Călătoria, Străina).
În simbolismul acestor povestiri, animalul psihopomp este un intercesor între vizibil și invizzibil, între fizic și metafizic, între subconștient și conștient, animalul sacru, totemic ghidându-l pe om în necunoscutele vieții și ale destinului, în profan și, mai ales, în dimensiunea sacrului.
Asupra morții, Angela Dina Moțățăianu proiectează lumina filosofiei populare, modelată de mentalitatea mioritică. De aceea, moartea nu terifiază, ci e privită cu seninătate, cu liniște, cu înțelegere, ca dat firesc, implicit al condiției umane. Alternanța realului cu fantasticul, prin magicul popular, menține ambiguitatea simbolurilor, a ideaticii pentru a sugera fanicul și cripticul vieții, privită ca mister. Mottoul ales („Fiu de om, tu ţine minte:/ fiara să nu te-nspăimânte,/ că te va purta prin fire/ lin, spre plai de nemurire!”) este inclus în două proze: Casa morților și Daos-cel-alb, nuanțând semnificațiile prin reflectare în istorie, în Daos-cel-alb, acțiunea fiind plasată în vremea dacilor, sau în poveste/mit, în Casa morților.
Casa morților, ultima proză, un fel de concluzie epică a întregului, construit pe un climax, dă titlul volumului și ordonează tematic, celelalte proze putând fi privite ca dezvoltări ale temei incluse în acest topos, casa morților. Depărtarea de Dostoievski și ale sale Amintiri din Casa morților este dată de tiparul scriiturii, prozatoarea căutând să adopte un model propriu de scriitură pentru exprimarea în alegorie, metaforă și simbol a acestei complexe și complicate tematici. Mai paropae s-ar afla de Mircea Eliade, de viziunea acestuia privind relația dintre sacru și profan, dintre magic și mitic, perspectivă în care moartea este doar o trecere dintr-un spațiu în altul, o transcendere, o lunecare spre abis.
Toposul morții, casa morților, are mitologia lui, asociat cu pădurea, poate reflexie a labirintului vieții, loc în care se petrec miracole, în care, așadar, sacrul și profanul fuzionează, se suprapun, asociat cu lupul alb, animalul totem al dacilor, cu o simbolistică diversă, complexă și controversată, în mitologia popoarelor. Casa morților este locul pe care-l caută și pe care-l găsește Miluța, nume semnificativ, derivat de la milă, calitate dobândită, fundamentală a omului îndumnezeit: „Iar, când fu încredinţată că i-a sosit ăl din urmă ceas, îşi mai săltă privirea către cer… dar coborând-o, se ivi dinainte-i Casa morţilor!”. Așa are loc trecerea sub semnul timpului istoric, ireversibil, și marea trecere, ca ultimă revelație a tainei: „Sonurile pădurii bucură firea, peste care domneşte înţelegerea c-aici timpul e încremenit… că viaţa şi moartea n-au înţeles… că sufletele dinspre mâine întâlnesc pe cele de ieri într-o împletire ce doar Bunul Părinte o va dezlega la sfârşitul lumii…”.
Redundant, toposul apare și în Străina, casa morților fiind aici identificat în plan real cu casa străinei; se poate decela partea de profan – femeia care spală morții, pregătindu-i pentru marea trecere, și de mitic, străina putând fi însăși moartea.
Fragilitatea vieții este motivul principal în Viața ca o frunză. Pădurea, apărată de pădurarul Silvan, paznicul cu nume simbolic derivat din latinescul silva, –ae, personaj arhetipal, înfrățit cu pădurea, un fel de minotaur mitic, este acum un spațiu desacralizat, o pădure tăiată, ucisă, deci, de Marcu, ucigașul lui Silvan. Actul justițiar prin care are loc restabilirea echilibrului lumii în datele ei transtemporale, ancestrale, în spiritul armoniei, va fi înfăptuit de urs, totem, și animal psihopomp, pedepsindu-l pe Marcu pentru dubla crimă: împotriva pădurii și a omului.
Sunt și proze care sancționează defecte omenești – lăcomia, ca în De strajă țarinei. Unele, Caloianu’, de exemplu, valorifică și reinterpretează mituri cunoscute românești; ritul de invocare a ploii e depășit prin complexitate și inedit: un om îngropat de viu este salvat de dihor, animal totemic și psihopomp. Îngroparea devine o simulare a morții și obligă forțele nevăzute să dezlănțuie ploile. Alteori, ca în La Târgșor, prozatoarea iese din timpul istoric pentru a se instala într-un alt timp, o posibilă evocare subtilă a invocației lui Eminescu de la finalul Scrisorii III – vremea lui Vlad Țepeș, când fărădelegile erau pedepsite, rolul de agenți ai justiției revenind chiar și obiectelor.
Semnificațiile călătoriei își relevă complexitatea de-a lungul întregului volum și vor fi sintetizate în Călătoria. Semantismul conduce spre o metafizică a interpretării, toate celelalte toposuri – muntele, deșertul, Fântâna Deșertului, oglinda ca obiect magic, spațiu al reflectării, al conștiinței, găsindu-și sensul în această dimensiune, prin transcenderea profanului în sacru.
Casa morților este un volum dens, ca ideatică și tematică, atent construit pentru a face relevabile intențiile autoarei care-și asumă, ca scriitură, dublul registru al narațiunii, optând decis pentru narațiunea mitică. Astfel, importante sunt poveștile pe care le spune cu voluptatea dintodeauna a povestitorului, dar și țesătura de simboluri care le conferă caracter mitic și le transformă în trepte spre constituirea unei mitologii personale. E acesta sensul călătoriei Angelei Dina Moțățăianu în literatură…
Ana Dobre – Critic literar
(Cronică apărută în REVISTA PORTAL-MĂIASTRA nr.3-4 [66-67]/2021)
