Declarație pe propria răspundere ●Déclaration sur l’honneur
ISBN 978-630-6565-21-4
Elena-Carmen Bobocescu scrie sub pseudo-nimul Ella Poenaru. Asumarea unui alter-ego literar, apropiat fonetic de numele celui considerat o figură centrală a romantismului în Statele Unite, i-a influențat, în opinia mea, scrisul… Proza scurtă semnată de autoare are ceva din misterul lui Edgar Allan Poe, în tente întunecate. Este adevărat că o văd pe Ella Poenaru prin prisma concursurilor de proză scurtă, organizate de Editura Biscara în ultimii ani (și la care autoarea a participat cu succes), toate având o temă aparte, fantastic-suprarealistă…
Pe de altă parte, nici condeiul său liric nu trece neobservat! Dimpotrivă! Simplitatea și cantabilitatea construcțiilor, aplecare către esența cuvântului… sunt semne distinctive ale Ellei Poenaru, în peisajul poetic actual, cotropit de un postmodernism cu ne-cuvinte agresive. Editura Biscara i-a publicat deja un volum în format digital (Poeme brâncușiene), un altul așteptând finalizarea formatului letric (Bi-polar).
Iată că vine la rând, spre întregirea imaginii sale de poliscriptor, acest monolog dramatic, categorisit de autoare drept monodramă într-un act.
Aș contrazice-o pe Ella Poenaru, există aici două personaje, nu unul… Nicoletta și al său motan, adevărat confesor de încredere, gardian mut al măr-turisirilor stăpânei.
Alegerea acestui companion sugerează o intenționată auto-reflexie într-o oglindă magică, purificatoare. Ca-n viața reală, felina absoarbe ener-gia negativă dinspre camaradul-om și-i returnează liniște, echilibru. Înșiruirea chintesenței unor etape de viață, deformate de apăsătorul context al epocilor evocate… se întâmplă în mica piesă de teatru cu un calm anunțător nu de furtună, ci de pace… Scopul evocării trecutului este, pentru personaj, în fapt, împăcarea!
Contextul în care este plasată piesa capătă, la rândul lui, valoare simbolică. Perioada pandemiei de COVID-19 a fost, din punct de vedere al impactului asupra omenirii, duală. S-au pierdut libertăți de mișcare, drepturi sociale, manifestări artistice colective… Dar cei cu veleități introspective au câștigat ceva prețios: timp întru înflorirea spirituală. Astfel se poate înțelege și titlul ales de autoare, legat de unul dintre supliciile prin care am trecut cu toții atunci când abia se instalase răul planetar: completarea unei declarații justificative pentru orice deplasare înafara domiciliilor, devenite adevărate închisori.
Oare, la patru ani de la acele evenimente, câți retrăiesc încărcătura lor dureroasă?! Iată, piesa Ellei Poenaru prilejuiește astfel de triste, dar necesare clipe de rememorare.
Relația spațiu-timp este, cumva, invers pro-porțională, dacă vorbim de abordarea euclidiană. În spații deschise, cu mulți stimuli acționând simultan, timpul psihologic curge repede. În cele închise, capeți senzația unui prezent continuu… repetând aceleași ritualuri intime, în coordonate spațiale imu-abile.
De acest paradox profită și autoarea. Scena este interiorul domestic al Nicolettei, ceea ce permite dilatarea acțiunii pe axa temporală. Personajul nu povestește, ci retrăiește evenimentele, semn al modernității dramaturgice. Claritatea expri-mării, în contrapondere cu ritmul impus devoalărilor, dozate corect în economia duratei expozeului, ajută cititorul-spectator să se identifice cu personajul și, de ce nu, cu autoarea, în demersul său de redescoperire. Faptul e facilitat și de minimalista individualizare descriptivă a personajului ori a mediului ambiant. Nicoletta poate fi oricine, se poate afla oriunde… ca oricare dintre noi.
Cuvântul e tratat și aici cu aceeași pioșenie de către autoare, ca-n poeziile sale și-n proza scurtă. Într-o lume supusă majoritar comunicării prin imagini, monodrama într-un act se-nscrie în șirul puținelor îndemnuri reale la reîntoarcerea către puterea sacră a vocabulei…
Dorința febrilă a scriitoarei de-a face retroversiunea acestui text în franceză nu este doar o manifestare pozitivă a unui traducător profesionist, nu este un impuls egolatric al declamării propriei valori artistice… este, mai curând, o bucurie de-a cânta și-n altă limbă (de altfel, bine cunoscută) frumusețea pură a vorbelor…
Dacă, la începutul piesei, cuvântul-marotă este uitarea (uitarea tuturor relelor… o uitare vin-dicativă, protectoare), în finalul acesteia, mentalul personajului se-ndreaptă victorios către altceva. Semnele împăcării cu sine, cu ceilalți vor evolua, la nivel aspirațional, spre dăruirea necondiționată, spre un dorit și tangibil bine absolut, revărsat asupra celor din jur…
În mod inconștient, atunci când citim un text, îl căutăm pe autor, mai ales, dacă întâmplarea face să fim contemporani cu el ori, mai mult, să-l fi cunoscut direct… Nicoletta, prin prisma pasiunilor, pare a fi geamăna creatoarei sale, Ella Poenaru, căci patima pentru teatru și scris le unesc indestructibil. Puzzle-ul evenimentelor și redarea lor dramatică sunt cea mai buna dovadă a esenței acestei conexiuni.
Termini de citit piesa cu singurul regret că n-a fost proiectată, dintr-un început, ca un roman extins, ilustrând conflictul dintre epoci și zbateri individuale. Dar, cine știe, poate să aibă autoarea și astfel de planuri nemărturisite?!
Citiți monodrama într-un act și nu veți regreta. Francofonii își vor testa, în plus, cunoștințele de vocabular pasiv ori activ.
Textul ne face oricum să medităm asupra efectului „oglinzilor lui Arhimede”. Îndreptate îna-fară, către manifestările unui context nefavorabil, cugetările noastre purificatoare, adevărate lumini reflectate de oglinzi, vor incendia elementele agresoare, păstrând neatinsă forța interioară de-a merge mai departe, împăcați cu sine, cu soarta… Învățând această artă a îngăduinței, vom păși dincolo de orice deșertăciune, jertfindu-ne, dar evoluând!
„Fiindcă’n belșugul înțelepciunii e belșug de cunoaștere, iar sporul cunoașterii e spor de durere.” (Biblia – Ecclesiastul), ne amintește profetic Ella Poenaru în finalul motto-ului ales…
Sara Mina – editor
