Efectul Zian
Aplecându-se cu generozitate asupra prozei fantastice scrise de autoare în ultimul timp (nuvelele Ceainăria de la miezul nopții – Ed. Betta, 2016 / E. Biscara, 2020, Seneca – Ed. Betta, 2017 / Ed. Biscara, 2020, Amnesya – Ed. Betta, 2019 / Ed. Biscara 2020 ori volumele de povestiri Cum am retezat stupul – Ed. Betta, 2017 și Timpul pisicii – Ed. Biscara, 2020), criticul și istoricul literar Ana Dobre remarcă stilul aparte prin care Angela Dina-Moţăţăianu ,,construiește… o narațiune incitantă care are toate ingredientele modernității – imprecizia, fragmentarismul, desubstanțializarea”, relevând că ,,prozatoarea nu renunță cu totul la poveste, doar că o ambiguizează, o relativizează, recompunând-o prin mici secvențe, ca-ntr-un puzzle… limitele spațiului real cuprind nelimitatul ficțiunii, dilatându-l prin imaginație.”
Cum era de așteptat, Angela Dina-Moţăţăianu îşi nuanțează și-n nuvela Efectul Zian semnătura auctorială prin fantasticul intenționat și umorul fin, involuntar.
Redescoperim aici personaje familiare, întâlnite în Seneca și în Timpul pisicii, care optimizează prin comic, aduse de scriitoare la un statut privilegiat de prieteni virtuali ai săi și ai cititorilor.
Dacă în volumele anterioare erai provocat să identifici cu precizie momentul alunecării în fantastic, de data aceasta autoarea îți deschide ușa spre imaginar chiar prin intermediul Prologului.
Sub aparența zbaterilor unei dramolete, cum își ironizează chiar autoarea construcţia epică, ți se relevă, pe neașteptate, o altă simbolistică. Deși există un personaj considerat undă-purtătoare de ireal, ești constrâns, prin tema dublei identități, la cea mai realistă introspecție. Suntem oare cine credem? Când anumite resorturi cedează, nu cumva se iveşte un alter-ego bizar? Să fie acesta mai bun ori mai rău decât originalul? Un ideal fantastic? Ori o spaimă de care trebuie să ne scuturăm, profitând de jocul coincidenţelor?
Zian, cuvânt cu multiple rosturi împletite de autoare, devine, în demersul sincretic al acesteia, un sinonim pentru iluminare, un îndemn la autodescoperire, acceptare și… speranță.
Epilogul cărții și-al destinului fiecăruia dintre noi nu înseamnă neapărat și un sfârșit.
Dimpotrivă…! ne spune convinsă Angela Dina-Moţăţăianu.
Sara Mina – Editor
Reflecții critice
Din spațiile gândului în spațiile literaturii…
…așa pășește Angela Dina-Moțățăianu în noul volum, Efectul Zian, o nuvelă fantastică: „Din spațiul pur, gândit imuabil, mă reflect în pereți de oglinzi…”
Din aceste reflectări, se constituie imaginile, scenele care adună personajele în jurul unei povești care le scrie destinul, în măsura în care îl scriu ele însele. Din acest gând, ca un aperçu luminător de străfunduri, se deduce că nu simbolismul oglinzii este important, ci acela al oglindirii. Oglinda este doar instrumentul care produce reflectarea și determină reflecția într-un arabesc de idei, scene, secvențe, imagini, în care realul se interferează cu irealul, toate acestea centrate pe ideea că omul este un creator de ficțiuni, ficțiuni care, uneori, concurează realitatea cea aievea, percepută cu simțurile, la care ne raportăm conștient, lăsând categoriilor abisale ale inconștientului accesul la mister, la metafizica existenței.
Angela Dina-Moțățăianu scrie o proză elaborată, sofisticată, nu atât ca formă, prin inginerii textuale surprinzătoare, cât ca fond, la nivelul conținutului, prin imaginația creatoare de mit și prin amprenta livrescului. Ficțiunea, invenția/creația de oameni și viață, este însoțită mereu de o ficțiune a ideilor, atribuite și distribuite generos în planul naratorului și al personajelor.
Există, astfel, o idee care coagulează faptele, le ordonează, așa cum rațiunea ordonează haosul și dă coerență internă volumului, anume ideea că totul este o iluzie, chiar și viața sau mai ales ea…, chiar și oamenii, pe care îi întâlnim și care ne întrețin iluzia unui real pe care-l amprentăm cu gândurile, cu faptele noastre. La final, în Epilog, această idee potrivit căreia viața este ficțiune sau maya, iluzie, se revelează prin sugestia visului creatorului, a proiecției lui subiective din tabloul Canvas. Acesta este și modul autoarei de a sugera fantasticul, nu ca relație dintre sacru și profan ca la Mircea Eliade, dar ca un fantastic straniu, de tip scientist care presupune sugestia cuantelor. Faptele sunt situate în inima fantasticului, surprinzând, cum o spune Roger Caillois, o realitate care scapă. Atitudinea eului în evaluarea fantasticului este dată de preferința pentru una dintre cele două soluții posibile – reală, a rațiunii, sau fantastică, ireală care ar valida misterul. Indecizia, spunea și Tz. Todorov, meține/întreține fantasticul.
Dacă timpul pare să nu intereseze, lăsând o anume generalitate pentru propriile proiecții ale acestei categorii apriorice, spațiul pare bine delimitat în arealul imaginar. E, mai întâi, spațiul Clinicii Zian, decupat într-un real presupus și previzibil, existent doar pe harta Angelei Dina-Moțățăianu, prin care, ca în celebrul Zbor deasupra unui cuib de cuci al lui Ken Kensey, autoarea sugerează alienarea lumii. Aici, în/din acest spațiu alienant, Sterie vede totul distorsionat – chipurile oamenilor, de exemplu, asistenta Gesundheit, văzută monstruos ca o Godzilla: „Pe grumazu-i scurt, de-o robusteţe bărbătească, poartă un cap prelung cu păr bogat şi aspru, ce-aduce cu cenuşa la culoare. De sub sprâncene groase şi zbârlite fixează-ntruna ochii vineţii, mereu sfredelitori, vrând să-ţi citească-n minte chiar şi ce-ai supt la sânul mamei… Și chiar din miezul frunţii înguste şi cutate, nasul prelung, cam strâmb, pare că uneşte într-un Z sprânceana stângă de gura largă, săracă tare-n buze, doar două aţe!”
Există, astfel, cel puțin două spații care se conțin pe modelul cercurilor concentrice: afară – realitatea concretă, profană; înăuntru – clinica, spațiul proiectat, decupat al alienării, spațiu lipsit de sacralitate. Există, apoi, spațiile livrești, la care trimit sugestiile de lectură, cărțile Geraldinei Solomon, de exemplu, la care Sterie ajunsese parcurgând alte spații, într-un alt timp: Anticafé, nume simbolic ce-ar putea conota atitudinea recalcitrantă, de refuz, apoi spațiul decupat de Club Clippy Cat.
Modul în care își reprezintă lumea Victor, ipostaza creatoare a lui Sterie, explicată prin patologia dedublării personalității, dă o sugestie privind statutul creatorului: „…soarbe avid povești născute în lumea de aici” și, având „inițiative creatoare”, devine chiar eroul unora pe care le istorisește cui are chef, „ascunzând că protagoniștii sunt, de fapt, fațete ale propriului sine”. Așadar, arta este, în acest scenariu al fantasticului, mistificare și automistificare. În Sterie/Victor se ghicește o intenție polemic-satirică, privind egoul inflamat al unora dintre contemporanii care scriu și care se cred clasici în viață…
Clinica Zian este și rămâne toposul în care spațiul pare altul, un labirint în care rătăcește Sterie/Victor, având propriul stăpân – dr. Thaleleu, posibil avatar, în țesătura fantasticului starniu, al doctorului fenician al creștinismului care, preot și medic, totodată, lumina oamenii cu știința lui. Simbolismul este doar semnalat fără a fi augmentat epic.
Ca spațiu marcat fantastic, clinica produce efectul Zian, care depășește spațiul alienant și atinge, prin ricoșeu, pe ceilalți. În acest balans al fantasticului, al normalului cu anormalul, al realului cu irealul, Lixandra are revelația unui atavism observat la Sterie: frica de întuneric. În jurul acestui atavism concepe, ca un Hamlet sui-generis, propria piesă în care ea și Sterie vor fi personaje, un plan menit a-l readuce pe acesta la starea de normalitate, singura în care crede Lixandra. Scena se umple de întuneric, mod de a sugera recăderea în haos, și, pe acest fundal, luminat intermitent și difuz de lampa de veghe Zian light, înaintând precaut, femeia răstoarnă o mapă de hârtie care lasă la vedere un posibil manuscris, o foaie pe care scrie cuvântul SFÂRȘIT. Este momentul de inserție a fantasticului straniu: „Vocabula îi făcu inima să ticăie… Îşi simţi capul cuprins în chingi fierbinţi… urechile ţiuind… Dar, în preajma lămpii Zian, se pretrecu o minune cu foaia! De neunde, luciul filei, parcă activat de licărele subțirele, se acoperi rând pe rând de un scris ordonat, aplecat cu-ndărătnicie spre spate… iar, în final, înşurubat în litere mari de tipar… semnătura… Victor?!”
Fantasticul relevă o idee care ține și de real, și de fantastic: scrisul apare ca mister și ca revelare a misterului. Momentul revelatoriu este situat dincolo de trecerea și petrecerea timului, într-un aleph în care categoriile spațiale și temporale se anulează. Mitul creației include tema morții, în dialogul dintre Lixandra și Sterie.
Evenimentele se înșiruie liniar, cu un mic raccourci pentru a da un indiciu referitor la dispariția misterioasă a lui Codrin, ușor senzațională, prin tehnica suspansului, un rătăcit în spațiul real, al unei geografii reale, europene. Tensiunea narativă nu provine din înlănțuirea faptelor, ci din imprevizibilul soluțiilor narative, care scoate personajele din previzibilul unui epic situat în limitele normalului și le transferă în imprevizibilul unui epic care anulează datele și categoriile, creând și întreținând fantasticul straniu.
Titlul însuși, care preia titlul capitolului 15, Efectul Zian, e generator de conotații și de sugestii care se circumscriu unui fantastic al relației dintre sacru și profan. Explicația profană duce la etimologia arabă, după care Zian ar fi echivalentul adjectivelor frumos, elegant. Explicația sacră duce la mit, Zian putând fi pus în relație cu Diana, zeița romană a vânătorii, dar și cu Sânzienele, străveche sărbătoare din Dacia romană, asociată, ulterior, cu Ziua Sf. Ioan Botezătorul, primul om care-L recunoaște pe Iisus. Sugestia relației cu sărbătoarea Sânzienelor ar putea fi un indiciu al fantasticului de tip mitic, întrucât timpul Sânzienelor este mitizat, ca moment al deschiderii cerurilor, al comunicării cu nevăzutele firii.
Astfel, Zian devine topos – Clinica Zian, dar și reper atemporal, timpul real fiind anulat de timpul mitic al proiecției subiective, al creației.
Efectul Zian poate fi citit ca un roman minimalist provocator, care-l implică pe lector într-o lume cu multe etaje și niveluri ale cunoașterii și înțelegerii, o lume labirintică, a meandrelor sufletești, ca și ale epicului, în care personajele se mișcă pentru a sfârși într-o contopire cu misterul însuși. Existența omului este o existență în mister cu aspirația revelării acestuia. Straniul fantasticului cultivat de Angela Dina-Moțățăianu relevă o idee și descrie posibile etape ale existenței, ale căutării intermitente spre sens, în aspirația revelării misterului.
Ana Dobre
