La curtea lui URMUZ – vol. al III-lea
ISBN 978-606-95411-6-6
În luna august a apărut la Editura Biscara ultimul volum al trilogiei LA CURTEA LUI URMUZ, semnat de Academicianul Gheorghe Păun, renumită personalitate științifică și culturală la nivel internațional!
Iată un fragment din deschiderea pe care o face chiar domnia sa cărții:
«Mai întâi a fost serialul de articole Vedere de pe Dealul Olarilor, din Argeş Expres, ziarul oraşului Curtea de Argeş, finalizat cu trei volume-volumaşe omonime serialului, apărute la Ars Docendi, Bucureşti, în 2014, 2016 şi, respectiv, 2018. După aceea, a urmat un dublu serial, La curtea lui Urmuz şi De la curtea lui Urmuz, primul apărut tot în Argeş Expres, al doilea, în Argeşul din Piteşti, cu tabletele adunate în două volume mult similare ca format celor dinainte, apărute tot la Ars Docendi, în 2020 şi, respectiv, 2021. La curtea lui Urmuz s-au numit, la fel ca volumul de faţă. Aşadar, al şaselea, completând două „triade”. „Rotund” ar fi să mai urmeze o serie de trei, dar… e cale lungă până departe… […] Pentru a-şi păstra alura de serie, volumul de faţă repetă formatul celor dinainte, folosind (cu permisiunea şi prin bunăvoinţa editorilor lucrând acum pentru Editura Universităţii din Bucureşti) coperta realizată de Ars Docendi pentru cele două volume anterioare.»
Cum e și de așteptat, conform titlului, aproape jumătate din cele 77 de tablete cuprinse în carte se concentrează asupra «trist-genial-paradoxalului Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, cunoscut sub numele literar Urmuz».
Autorul fundamentează și apologia unor repere cultural-istorice. Articole precum Aniversări 2021, În căutarea Legilor Belagine, Un monument, lui Eminescu, Neagoe Basarab – 500, Nevoia de tradiţie nu fac altceva decât să ne convingă de mulțimea reperelor solide existente în patrimoniul nostru care ne-ar putea reconsolida sistemul valoric, comportamental, moral… căzut în derizoriu din pricina degringoladei prezente, sub amenințarea viitorului incert…
Profunda-i analiza fenomenologică, ce pare să aplice elemente din controlul statistic al proceselor, cu scop de previzionare a unui eventual eșec, se regăsește și în alte eseuri: Ce-am învăţat noi din pandemie?, De-a Vladimir Bukovsky, Ultima noapte de pandemie, întâia noapte de război, Faţa întunecată a energiei solare, Un manual al tranziţiei energetice, Amintiri despre viitor, Lumea, încotro ?…
Domnia sa atrage atenția inclusiv asupra ravagiilor create de fenomenul deșcolarizării Romaniei, de mutilarea limbii noastre și încorsetarea ei în clișee goale de conținut, de apetitul maladiv pentru reforme de dragul reformelor sau în beneficiul exclusiv al «oengeurilor, cu atât mai toxice cu cât sunt mai guralive şi mai finanţate-direcţionate din afară» (Deşcolarizarea României, Televizorind limba română, La ce e bună geometria vectorială?…).
Dar câte alte teme nu se regăsesc tratate deopotrivă serios, convingător, cu umor, incitant, amănunțit, motivant, exploziv…?!
Articolele-editoriale, astfel adunate, primesc din energia întregului, sporindu-și efectul individual, informativ și formativ intenționat de autor.
Vă veți convinge de extinsul orizont abordat în scris de Academicianul Gheorghe Păun parcurgând volumul al treilea al trilogiei LA CURTEA LUI URMUZ!
Sara Mina – editor
Ecouri…
Alte „vederi” de la Curtea lui Urmuz
În continuarea seriilor publicistice Vedere din Dealul Olarilor (cu totul, 3 volume, apărute la editura bucureșteană Ars Docendi, 2014, 2016 și, respectiv 2018), continuată cu La curtea lui Urmuz (primul, apărut în 2020 , la Editura Argeș Expres, următorul, în 2021, la Argeșul, din Pitești), matematicianul, poetul și directorul de revistă culturală (Curtea de la Argeș, cu o apariție neîntreruptă de 13 ani, ajunsă deja la numărul 9/142), Gheorghe Păun, a publicat și cel mai recent tom tom al seriei (La Curtea lui Urmuz, III, București, Editura Biscara, 2022), ce completează, armonios, ce-a de-a doua triadă. Matematic vorbind, ca să fim în spiritul autorului cărții, seria ar trebui să continue, ca să se împlinească „rotundul”. Dar asta este mai degrabă o opțiune personală, asupra căreia nu putem anticipa.
Cea mai recentă carte a ciclului, cuprinde, așa cum eram deja obișnuiți, un număr constant de 77 de tablete/„vederi”, cum le mai numește Gheorghe Păun, publicate succesiv în revistă, număr care, departe de a fi „magic”, cum am putea crede, reprezintă mai degrabă o limită, stabilită arbitrar, între „prea mult”, respectiv 100 de texte, și „prea puțin”, adică 50 de tablete. Cu totul, textele publicate, la origine editoriale ale revistei condusă de Gheorghe Păun, deci inevitabil, limitate ca număr de semne, și adaptate stilului publicistic al gazetei pe care o conduce, reprezintă o veritabilă „cruce simbolică” ce unește (re-leagă) o lume în schimbare, o formă de mântuire, având ca poli fundamentali opțiunea („nenegociabil”) unionistă, solidaritatea de breaslă și, ca exponenți eponimi, pe cei doi „pământeni geniali” ai neamului, Eminescu și Urmuz, ambii deveniți, prin voința suverană a ctitorului revistei , nume de referință în substratul „genetic” autohton.
Cu mențiunea că ultima serie a triadei cuprinde, pe copertă, și desenul original, cu care autorul a inaugurat acest ciclu, respectiv portetul figurativ al matematicianului revendicat deopotrivă de „muza” poetică și de chemarea călătoriei, creație semnificativă a regretatului grafician Nicolae (Cucu ) Ureche, vom conchide că volumul, în sine, este mai degrabă o confirmare a vocației de moralist social a autorului, o formă de participare, personală , la viața cetății, ghidată după un principiu din bătrîni: Să trăim în așa fel încât să ne putem judeca noi înșine! Cu alte cuvinte, autorul ne avertizează „verde” în față, (pentru cine vrea să înțeleagă): „Aleg, așadar, să continui să trăiesc cum am fost obișnuit, că doar mi-s băiat de la țară, pentru cine mi-ar putea pune o etichetă ideologică” (p. 77).
Specie a genului jurnalistic, copios reprezentată în cultura noastră, de la clasici, la contemporani, cu alte cuvinte de la Arghezi, Zaharia Stancu și Geo Bogza, la Fănuș Neagu, sau Nicolae-Dan Fruntelată, spre a-i menționa doar pe câțiva, cu riscul de a fi amendați pentru cecitate, tableta reprezintă un cumul de calități publicistice: scurtime, adecvare, implicare și stil. Cu alte cuvinte, nu orice scriitor/publicist are în sânge vocația de a scrie tablete, și nu oricine are și căderea s-o facă. Pentru a fi mai expliciți, nu calitatea de redactor-șef, publicist, sau patron de revistă conferă acest drept, ci însăși vocația, un dar greu de explicat, ori de definit. Poet și publicist, jurnalist cultural și ctitor de revistă, Gheorghe Păun are și o calitate suplimentară: e atent la tot și la toate, de la învățământ, la starea socială, și de la literatură, la condiția culturală a lumii de azi, și, în plus, are un simț public dezvolat, exersat la „școala” Clubului Iubitorilor de Cultură, din Curtea de Argeș ( o „minune” care a durat doar șapte ani, dar care pus definitiv orașul pe harta culturală a țării: Orașul poate, orașul merită, fiind deviza declarată a inițiatorului ei), și continuat cu revista ce și-a depășit azi condiția, Curtea de la Argeș devenid, inevitabil , Curtea lui Urmuz.
Cum e și firesc, partea leului din tabletele cuprinse în acest nou volum revine „urmuzologiei”, știință literară pe cale să renască, mai ales în preajma centenarului morții scriitorului (ce va fi comemorat în 2023), născut, în chip norocos, la Curtea de Argeș, la 17 martie 1883. Tenace, neobosit și inovator, Gheorghe Păun iscodește bibliotecile, vântură arhivele și anticariatele, pune scriitorii la treabă, motivează autoritățile și pe posibilii donatori, adunând, ca o furnică, tot ce poate fi folosit în favoarea constituirii „Arhivei Urmuz”, un monument cultural la fel de durabil ca și statuia ridicată, în această vară, pe locul unde s-a aflat cândva casa doctorului Dumitru Ionescu- Buzău, tatăl lui Urmuz, și a cărei construcție, în măsură considerabilă, i se datorează. Putem spune, chiar, că academicianul Gheorghe Păun i-a făcut orașului său de suflet, în care și trăiește permanent, trei daruri fundamentale : statuia lui Mihai Eminescu, monumentul și revitalizarea, am zice, a memoriei publice a lui Urmuz, și înscrierea Curții de Argeș pe harta jurnalismului cultural și literar românesc, prin înființarea revistei Curtea de la Argeș.
Ca jurnalist social, în primul rând, Gheorghe Păun nu trece cu vederea realitatea crudă, am zice, acestor vremuri, rimând, aparent candid, în fapt scrâșnind din dinți, doi termeni ce par desprinși din vocabularul urmuzian, pandemie și pandalie, observând, nu fără maliție că, la fel că în Cronica unei morți anunțate, a lui Marquez, ultima noapte de pandemie a coincis cu prima noate de război, totul, evident, „ca într-o comedie (tragică) desăvârșită” (p. 125). Concluzia: două cataclisme, două șocuri majore pentru umanitate au venit la pachet cu toată panoplia de „fake-uri” jurnalistice, de mesaje și imagini cu impact public, ce întrețin, pe căi oculte, subterane, „molima partizanatului”. O lecție suptilă de comunicare publică, pe care un publicist cu experiența lui Gheorghe Păun n-avea cum s-o rateze.
Bun confrate de presă, initiator, împreună cu regretatul Nicoalae Dabija, a Podului de Reviste, o încercare temerară de a polariza presa culturală cu impact, de la noi și din Basarabia vecină, Gheorghe Păun consemnează și reușitele revistelor (puține) ce încă se încăpățânează să apară în format tipărit: Bucureștiul Literar și Artistic, Sud, Contemporanul, și chiar Urmuz ( serie nouă) , ce apare la Câmpina, la fel ca și prima serie, îngrijită atunci de Geo Bogza, acum condusă de poetul Florin Dochia. Pe de altă parte, cum era de prevăzut, abundă informațiile și comentariile despre Urmuz, o dovadă în plus că se apropie Centenarul (morții) scriitorului. De la reamenajarea mormântului, ca și părăsit, până deunăzi, de la Bellu, la deschiderea unei cafenele ce-i poartă numele, situtată chiar în preajma locului unde s-a născut scriitorul (La Urmuz, la cafenea/Fiecare bea ae vrea/Apă, bere sau cafea/ Dar musai cu pâlnia), până la informații esențiale, unele de o noutate absolută, venite fie dinspre investigarea „arhivistică” a vieții lui Urmuz, fie din zona interpretărilor diverse, chiar ezoterice, ale operei sale, totul ducând spre o adevărată „epopee” urmuziană, ce se naște sub ochii noștri, prin strădania neostenită a lui Gheorghe Păun. Literar vorbind, se poate spune chiar că asistăm la al patrulea val de reconsiderare istorică a lui Urmuz, după asimilarea sa la mișcarea dadaistă a anilor treizeci, apoi, „reabilitarea” din anii șaptezeci, și impunerea sa ca scriitor reprezentativ al absurdului literar, din anii 90. Încotro va duce acest nou val de „urmuzianism” cultural, nu putem anticipa, decât după ce vom asista și la Congresul Mondial de Urmuzologie, ce va fi găzduit anul viitor de urbea sa natală, Curtea de la Argeș.
Alerte, „inteligente”, incitante și „deschise”, editorialele lui Gheorghe Păun constituie, cu bune și cu rele, un eșantion la zi al societății românești de azi. Este o cronică în mers, chiar dacă pașii savantului nu se potrivesc întodeauna cu aceia ai admiratorilor săi.
Marian Nencescu
August 2022
Dl. Gheorghe Păun, un academician coborât cu adevărat în arena literară
Prejudecată sau nu, ideea că academicienii s-ar afla într-un fel de turn de fildeş, prea puţin (ori chiar deloc) preocupaţi de arena socială (cea în care se dezbat mai toate problemele actualităţii), încă mai dăinuie în publicul larg de la noi, chiar dacă personalitatea care mi-a prilejuit aceste rânduri o combate ori de câte ori este adusă în discuţie de cineva.
Nu este nici prima şi poate nici ultima oară când gândul m-a purtat/mă poartă către această concluzie. O concluzie care, de fapt, nu se doreşte a fi decât un bun prilej de a oferi încă o dată un exemplu cât se poate de grăitor în susţinerea tezei că atunci când un om simte că este „suflet în sufletul neamului său“, cum spunea odinioară un mare poet, rangurile şi titlurile contează mai puţin, sau în cel mai bun caz vin să adâncească puterea de exemplu a cazului/cazurilor în discuţie.
De ani buni (ca să nu spun decenii) un om care „sfinţeşte locul“, cum se spune îndeobşte, este şi dl. academician Gheorghe Păun, locul pe care-l „sfinţeşte“ prin fapte culturale fiind vechiul oraş regal Curtea de Argeş, localitate cu a cărui viaţă culturală şi spirituală d-sa s-a identificat/se identifică în sensul cel mai propriu şi exact al cuvântului. Spirit neliniştit şi mereu în căutare de noi şi noi piste prin care să pună în lumină tezaurul de valori (istorice şi nu numai) al acestui loc binecuvântat de Dumnezeu, dl. Gheorghe Păun este fermentul unor înfăptuiri care au făcut ca localitatea amintită să se afle astăzi în prim-planul vieţii culturale, nu numai argeşene, ci şi naţionale. A ctitorit o revistă, Curtea de la Argeş (ajunsă în al paisprezecelea an de apariţie) cu puternic ecou în rândul cititorilor şi adunând în jur oameni de ştiinţă şi de cultură din ţară şi străinătate (îndeosebi din statele în care trăiesc importante comunităţi de români), militând necontenit pentru cunoaşterea şi popularizarea valorilor noastre, pentru punerea în lumină a specificului naţional – fapt de o importanţă majoră în actualele condiţii ale globalizării.
Dacă dl. Gheorghe Păun ar fi fost numai ctitorul acestei publicaţii şi tot ar fi fost de ajuns pentru ca numele d-sale să rămână pentru totdeauna înscris în istoria culturală a locului, a zonei, a Argeşului şi a ţării.
Dar e vorba de mult mai mult.
Preocupat de viaţa urbei în care trăieşte şi lucrează, d-sa a reuşit să antreneze autorităţile într-o serie de fapte şi evenimente mai mult decât remarcabile. Astfel, la Curtea de Argeş s-a dezvelit mai an o statuie a lui Eminescu şi mai de curând una a scriitorului Demetru Dem. Demetrescu-Buzău (Urmuz), una din marile personalităţi ale oraşului (după ce mai înainte pe clădirea ridicată pe locul casei în care s-a născut acest scriitor fusese amplasat un medalion al celui ce ne-a dat acele „Pagini bizare“ prin care a revoluţionat literatura şi a uimit o lume întreagă).
Poet, prozator şi publicist aflat în permanenţă în miezul evenimentelor, spunându-şi răspicat părerea în mai toate problemele actuale ale României, cu un condei alert, mereu „în priză“, mereu animat de gânduri şi idei constructive, patriot adevărat şi manifestându-se ca atare, dl. Gheorghe Păun a coborât în arena literară şi se manifestă publicistic din plin îndeosebi în revista pe care o păstoreşte, dar şi prin însemnările, cronicile, opiniile, micile eseuri publicate în Argeş Expres şi Argeşul.
Am făcut această introducere mai ales pentru cei mai puţin familiarizaţi cu viaţa culturală (într-un loc, d-sa se arată dezamăgit că o parte din concitadinii lui nici n-au auzit de Curtea de la Argeş), fiindcă, altminteri, nu cred să fie cineva cât de cât iniţiat în viaţa literară şi publicistică de azi care să nu fi citit măcar câteva numere din amintita publicaţie.
Printr-un recent volum, La curtea lui Urmuz (Editura Biscara, 2022), al treilea dintr-un şir de cărţi de publicistică purtând acest titlu, d-l Gheorghe Păun vine să dea încă o dată seamă de preocupările, lecturile, faptele şi ideile sale din ultimii doi ani. «Mai întâi – ne previne autorul într-un scurt „Cuvânt înainte“ – a fost serialul de articole Vedere de pe Dealul Olarilor, din Argeş Expres, ziarul oraşului Curtea de Argeş, finalizat cu trei volume-volumaşe omonime serialului, apărute la Ars Docendi, Bucureşti, în 2014, 2016 şi, respectiv, 2018. După aceea, a urmat un dublu serial, La curtea lui Urmuz şi De la curtea lui Urmuz, primul apărut tot în Argeş Expres, al doilea în Argeşul din Piteşti, cu tabletele adunate în două volume mult similare ca format celor dinainte, apărute tot la Ars Docendi, în 2020, respectiv 2021. La curtea lui Urmuz s-au numit, la fel ca volumul de faţă. Aşadar, al şaselea, completând două „triade“».
Titlul noului volum nu este întâmplător şi el se leagă de numele „trist-genial-paradoxalului Demetru Dem. Demetrescu-Buzău“ pentru care autorul nutreşte o mare pasiune şi căruia, cum era şi firesc, îi consacră mai multe tablete. Altele, ne mai spune publicistul, „se referă la subiecte care nu sunt legate de Urmuz. Întâmplări de pe Argeş în Sus sau din lume, cum ar fi globalizarea şi pandemia, progresismele şi politichia, cărţi, idei, multe, dar nu neapărat mărunte, rar de interes strict curteargeşean… Obişnuiesc uneori să spun că e leacul meu împotriva ulcerului, că ulcer faci dacă iei prea în serios ceea ce se întâmplă pe scena politică autohtonă – ca şi pe cea globală deopotrivă. Iar că e un leac bun se confirmă: eu nu am făcut până acum boala cu pricina… sper că volumul să-i ajute şi cititorului…“.
Spirit eminamente liber în gândire, fără prejudecăţi sau rezerve de vreo natură oarecare, dl. Gheorghe Păun scrie cu dezinvoltură, fără inhibiţii, despre mai toate temele actualităţii, aflate în atenţia societăţii şi a presei: despre „muzica numerelor, culorilor, cuvintelor“ (nu degeaba d-sa este o celebritate în matematica europeană şi nu numai), despre „deşcolarizarea României“ (apropo de lipsa de coerenţă în politica domeniului din ultimele trei decenii), despre „Omul nou şi… cocoşat“, despre memoriile unor luptători anticomunişti, despre Noua Zeelandă şi brava lume nouă, ca şi despre limba română de la televizor, sau despre învăţămintele noastre din pandemie. Aşadar un spectru tematic larg şi foarte variat, din care nu lipsesc nici referinţele la o serie de apariţii editoriale, expoziţii de artă plastică sau o serie de evenimente culturale desfăşurate în Argeş, însă cu semnificaţii mai largi şi cu mesaje care nu s-au stins de îndată ce a căzut cortina peste ele.
Mai mult decât un simplu fan al lui Urmuz, dl. Gheorghe Păun a făcut aproape o obsesie, o obsesie nobilă şi demnă de toată lauda faţă de acest scriitor de obârşie argeşeană.
De aceea nu este de mirare că îi consacră nu mai puţin de treisprezece tablete, privind scriitorul din diverse unghiuri, din trecut şi din prezent, relevând largul ecou pe care l-a avut şi îl are în continuare opera lui Urmuz în lumea literaturii, a presei, a cititorilor.
Peste toate, ori cu toate la un loc, două calităţi indiscutabile mi se par a caracteriza textele din acest volum: fluenţa scriiturii şi implicita empatie a autorului cu temele propuse şi totodată cu cititorii pe care reuşeşte să şi-i facă părtaşi la ideile d-sale.
Rigoarea argumentelor, construcţia frazei şi în genere arhitectura tabletelor sunt impecabile.
Am mai spus-o şi o repet de câte ori mi se iveşte prilejul: Dacă România ar mai avea încă vreo zece-cincisprezece oameni ca dl. Gheorghe Păun, cultura noastră ar arăta, fără îndoială, cu totul altfel decât azi.
Florentin Popescu
[Revista SUD, nr. 9-10 (258-259), an. XXVII, septembrie-octombrie 2022]
