Povestiri atomice

ISBN 978-606-94900-0-6 (format letric)

ISBN 978-606-95107-3-5 (format digital)

Întrebată cum s-a concretizat volumul de faţă, Angela Dina-Moţăţăianu a mărturisit că totul a plecat de la plăcerea unui joc: acela de a trimite ocazional către Platforma literară Literomania texte dedicate unei rubrici de flash fiction.

Una dintre creaţii, ,,Liliacul alb”, a atras în mod deosebit atenţia, apărând la rubrica “Proze finaliste” în iulie 2017 şi urmând să fie publicată în curând în Antologia Flash Fiction Stories.

De atunci, când timpul i-a permis, printre celelalte proiecte editoriale, a construit o suită de şaizeci de microproze ce nu depăşesc cinci sute de cuvinte fiecare.

Iar acum ne-a încredinţat misiunea de-a le reuni între coperţile acestui volum.

Ce veţi afla aici? Stiluri şi tematici diverse.

Unele povestiri muşcă realitatea crudă a satului atemporal, a unuia puţin mai albit de istorie ori cât se poate de actual.

Altele investighează adâncul unor scene diurne, în care  unii dintre noi ne-am regăsi posibili actori, dezvăluind percepţii  neaşteptate ale realităţii.

Veţi mai găsi o seamă de povestiri în care ochiul scrutător al scriitoarei priveşte avid într-un viitor ceva mai îndepărtat.

Într-o literatură prezentă dominată încă de postmodernismul care promovează cotidianul banal, omul înstrăinat de sine, de orice sistem de valori şi care irumpe adesea în kitsch-uri supărătoare şi distructive, proza Angelei Dina-Moţăţăianu intră în mişcarea de rezistenţă a transmodernismului, aşa cum acesta e definit de personalităţi ca prof. univ. dr. Ion Popescu-Brădiceni şi Theodor Codreanu, critic vizionar, istoric literar, prozator, filosof al culturii și civilizației.

În mini-prozele autoarei, faptele se înşiră în puţine cuvinte, relevând o fluidă transcendere către «taina văzută în lucruri», cum spunea Marin Sorescu. Obiectele, animalele capătă glas şi puteri stârnitoare de zâmbete, lacrimi ori doar uimiri…

Textele au fond liric evident, proza şi poezia insinuându-se  permanent într-o specială împletire. Iată un alt semn: exprimarea în transgenul literar este motto-ul nedeclarat al autoarei!

Ce mai uneşte micile creaţii? O alunecare, când subtilă, când frustă, dinspre realitate spre fantastic, un efect de migrare către o esenţă aflată dincolo de fragilitatea umană, în lumina credinţei într-un Dumnezeu regăsit.

Fără să vrea, încorsetându-şi mesajul literar în tipologia flash fiction, scriitoarea induce în cititori îndemnul subliminal spre introspecţie pentru redescoperirea sacrului condensat în propriul miez.

Nu în ultimul rând, modul în care deschide şi închide suita de mici povestiri sugerează un alt element al matricei transmodernismului: coordonata orfică, ce iniţiază în nemurire… 

Parcurgeţi cartea şi alegeţi în care dintre lumile microscopice ale scriitoarei Angela Dina-Moţăţăianu aţi vrea să vă trimiteţi propriul alter-ego, salvându-l de ternul înconjurator!

Sara Mina – Editor

Referinţe critice

Un experiment reușit: povestiri atomice

Prozele reunite în volumul Povestiri atomice au valoarea unui experiment, fiind o provocare pe care Angela Dina-Moțățăianu a acceptat-o, acceptând să supună imaginația și să o determine să răspundă limitelor impuse de rațiunea ordonatoare. Reflex al modernismului excesiv, obligația de a te exprima într-un număr stabilit de semne, 500, de această dată, este zmeul cu care prozatoarea acceptă să se lupte pentru a afirma triumful omului, al spiritului asupra limitelor impuse de celălalt. Nicio limită nu ne oprește, pare a accepta Angela Dina Moțățăianu, reinterpretând o idee a lui Titu Maiorescu, dar acceptăm că etern ne oprește o limită, limita aceasta referindu-se atât la moartea ca realitate intrinsecă ființei, condiției umane, cât și la moartea retoricii, a discursivității, potrivit zicalei vorba multă, sărăcia omului.

Concentrarea, concizia, lapidaritatea devin caracteristici ale stilului care fac din aceste proze echivalentul în proză al poemelor într-un vers, varianta românească a hai-kuului japonez. Povestirile atomice par hai-kuuri insolite, în care Angela Dina Moțățăianu realizează exerciții stilistice, cizelând fraza în sensul unei calofilii estete, fără a ignora creația de oameni și viață,  într-o proză cu o tematică variată.

Titlul ales pentru a le reuni ar putea trimite la substantivul atom, despre care anticii credeau că este cea mai mică unitate constitutivă, infinitezimală, a materiei. Dacă adjectivul e pus în familia acestuia, ironia e, desigur, subînțeleasă, știința demonstrând  că există unități mult mai mici. Așadar, și în scriitură, concentrarea se poate accelera, eliminând, eventual, povestea, căci, de!, pe cine ar mai interesa astăzi ce mai face marchiza care iese la ora cinci?… Subtilitatea prozatoarei atinge difuz polemic modul post-postmodernist de a înțelege epicul. Adjectivul-epitet ar putea trimite, de asemenea, la fragmentarism, intenția de a fragmenta, de a porționa felia de viață, de a realiza crochiuri epice, schițe minimaliste, în aspirația și cu gândul la totalitate, conducând-o în acest demers experimental cu nota personală de fantezie epică și stilistică.

Obiectivitatea narativă este întretăiată de note lirice, în pasajele descriptive și în secvențele în care epicul alunecă spre reflecție, ca în Arborele vieții, unde nașterea corespunde unei duble interpretări: procreație și creație, continuitate biologică și continuitate în spirit. Fraza epico-lirică transmite sugestia înrourării ochilor epici ai naratorului auctorial, iar emoția își disipează efluviile.

Dubla narațiune, realizată ca joc al scenariului real și fantastic, transformă unele proze în narațiune mitică, prin dubla semnificație a întâmplării și a obiectului desemnat prin metaforă sau alegorie. Cămașa, de exemplu, evidențiază dublul semantism – imagine concretă și simbol, al obiectului care transcende realul prin aluzie christică, ducând gândul la imaginea cămășii lui Iisus.

Magicul intervine în multe proze, fie ca mod de manifestare, ca intruziune a fantasticului în real, fia ca decalc temporal sau ca sugestie a universurilor paralele, fie ca mitem, ca obiect magic, semnificație ce se regăsește în La umbra zidului cetății, în care apare capul de zimbru.

Efectul oricărui act magic, prin care se relevă esența actului magic, susțin M. Mauss și H. Hubert în Teoria generală a magiei, constă „fie în a aduce ființele vii sau obiectele într-o asemenea stare încât anumite fenomene să decurgă perfect unele din altele, fie să le facă să iasă dintr-o stare considerată dăunătoare”. Dăunător ar fi timpul istoric actual din care, prin poveste, se poate ieși, pentru a-i contracara, astfel, efectele, călătorind în trecut, în alte epoci mai mari la suflet – vremea lui Mihai Viteazul, sau în epoci dureroase, atinse de teroarea istoriei, ca perioada stalinistă, așa cum apare în Zărzărea, zărzărea, în Răspopitul, sau într-un viitor ucronic, previzibil ca efect dramatic al prezentului degradat, prezentat ca distopie în Homo ephemeridus, Imaginarium sau Un copil suspină.

Magicul este realizat și prin sugestia legăturii ancestrale dintre om și animal – animal psihopomp sau totem, în Albu, sau prin sugestia unui obiect magic – miraza, oglinda ca spațiu al virtualității în care se poate coborî, în Miraza, în care timpul real se anulează, anulând trecerea și transformând bătrânețea în tinerețe perpetuă, fără batrânețe: „L-a văduvit miraza de bătrâneţe! exclamă gâtuit Sandu, grăbit să devină și el cumpărător…”

Cele mai multe sunt inspirate de realitatea contemporană, prezentată ca prezent al prezentului. Deși nota dominantă este a desenului în umbre, Angela Dina-Moțățăianu accentuează ideea permanentă a miracolelor chiar într-o lume ca a noastră, asaltată de profan. Profanul nu poate camufla la infinit sacrul, hierofaniile sunt posibile. De Ajun, De Paști dau seamă de această prezență a miracolului prin indicii ale fantasticului în inima realului. Un topos redundant, pădurea, revine acum, ca loc sacralizat într-o geografie reală: Pădurea Letea. Epicul alunecă spre parabolă, o parabolă-avertisment despre posibilul sfârșit al istoriei și întoarcerea la primitivitate. În De Paști, timpul are aură mitică, reînvierea este văzută epic ca permanentizare a miracolului, a eternei reîntoarceri: „Geta zâmbi, încântată că minuni sunt şi vor mai fi pe pământ, păstrate în sipetul cu amintiri despre întâmplate ori doar visate fapte…”

Grivu este un flash asupra satului de azi, depopulat, adevărul dureros desprinzându-se din dialogul dintre Grivu și Ile, care, deși sunt cai, par ultimii oameni ai satului, tragedie previzibilă pentru posibilul sfârșit al istoriei.

Incomunicarea, simptom al înstrăinării în lumea de azi, acaparată de fervoarea tehnologiei, apare în Convorbirea, concepută ca suită de replici fără ecou, prin motivul telefonului mort. Mesajul nu ajunge la celălalt, comunicarea nu se realizează. Aspirația spre solidaritate rămâne ultima iluzie a ultimului om. În același ecou de sensuri, Memoria apei este o parabolă despre psihozele lumii moderne. Nici întâlnirile, regăsirile nu mai au aureolă, sunt, ca în My lipstick, simple accidente, fără a influența viața sau destinul.

Angela Dina-Moțățăianu dialoghează cu clasicul I.L.Caragiale. În tren pare un instantaneu caragialian transpus în insidiile actualității, cu ironia la purtător, prin motivul clevetitorului păcălit, asociat, în notă personală, motivului viața ca vis. Mihai Eminescu este recreat în Astronomul, prin redefinirea portretului bătrânului dascăl din Scrisoarea I.

Calea ce duce spre zid, Pașaportul, Colecționarul, Cireșar de iarnă, Tabloul, Puntea, Sfârșitul, Pe Apa Sâmbetei, Decizia, Poștașul, Astronomul sunt realizate ca narațiuni mitice, prin dublarea realului de fantastic. În țesătura epică, apar podul, puntea, topos mitic, simbol al trecerii, legând un tărâm de altul (aleea ce duce la pod), o epocă istorică de alta (Puntea), animale mitice: câinele, pishopomp și/sau totem, luntrașul Caron sub masca profană a gondolierului, mesagerul.

Tema ambivaleței temporale se relevă în Colecționarul, prin intersectarea profanului cu sacrul, decelat în acțiunile colecționarului care, cumpărând toate ceasurile din lume, crede iluzoriu că poate cumpăra și stăpâni timpul. Sugestia universurilor paralele apare în Pașaportul, Cireșar de iarnă și Tabloul, prin sugestia unor personaje-agent al altui timp și prin relația dintre copie și arhetip, dintre jocul secund și jocul prim.

Modul în care Angela Dina-Moțățăianu se apleacă asupra tematicii și a scriiturii pune în evidență o vocație a scrisului, relevând, totodată, încrederea în posibilitățile cuvântului de a cuprinde adevărul vieții și propriul adevăr. În atenția acordată expresiei, niciodată indiferentă, totdeauna căutată, elaborată, pentru a da ținută artistică, stilistică frazei, care poartă aceste deziderate, transpare idealul estetic spre care aspiră prozatoarea.

Ana Dobre – Critic literar

(Cronică apărută în REVISTA PORTAL-MĂIASTRA nr.3-4 [66-67]/2021)