Ronduri de zi
Publicată în luna ianuarie 2020…
În noua carte publicată de Editura Biscara, aveţi ocazie să cunoaşteţi ori să recunoaşteţi faţeta consacrată de eseist a domnului Gelu Negrea.
[Gelu Negrea este critic şi istoric literar, romancier, jurnalist şi regizor, în prezent redactor-şef adjunct la Editura Academiei]
Cartea RONDURI DE ZI cumulează articole de presă din ultimii ani.
Tocmai aici se regăsesc firele de legătură între personalitatea criticului şi istoricului literar Gelu Negrea şi transmodernism! În felul cum, prin eseuri cameleonice (pe care le denumeşte modest Însemnări), îmbină stilul beletristic antrenant cu abordarea ştiinţifică, argumentativ-filosofică… Fundamentate elevat, Însemnările sunt scrise într-un stil alert, proaspăt, cu intruziuni subtile ori pregnante de ironie.
Autorul provoacă dezbateri interioare sau colective asupra unor teme general-valabile ori asupra unor evenimente punctuale, însă reprezentative pentru contextul cultural, social, politic, economic de azi…
În acord cu dominanta vremurilor, autorul se arată preocupat să devoaleze misterul neîncrederii în pluripartitismul post-decembrist, în condiţiile în care ideologiile sunt amestecate, dacă există, iar partidele sunt, în fapt structuri care urmăresc interese economice, dar vânzându-le masei de electori sub diverse etichete digerabile: “ Jocul democratic-electoral este, în esenţă, jocul intereselor economice ale grupurilor reunite în partide. Dar treaba aceasta – deloc necurată, doar cinică şi inflexibilă – nu aduce voturi aşa că în campanie se scot la înaintare argumentele cu ecou senzorial la demos, la alegători…”
Strâns legat de esenţa mercantilă a politicului, Gelu Negrea se îndreaptă spre un fenomen profund inutil şi distructiv, acela prin care suntem îndemnaţi să ne uităm trecutul recent, uitând că toate segementele istorice sunt parte din jocul cauză-efect şi asta ar putea produce haosul dominoului prăbuşit: “Coabitarea în regim sentimental exclusiv cu inefabilul din noi înşine, ca şi delimitarea de segmente dezagreabile din propriul trecut reprezintă atitudini la fel de nătângi şi de nefolositoare. Împotriva a ceea ce s-a întâmplat şi există, deja, nici măcar Dumnezeu însuşi nu mai are vreo putere!”
Dacă trecutul nu poate fi renegat, atunci prezentul trebuie trăit în esenţa lui de “operă a viitorului “. “Prezentul este partea intenţională din viitor care devine trecut şi anume este segmentul de timp necesar viitorului pentru a deveni trecut. Ce se întâmplă însă cu partea din viitor preconizată care rămâne la stadiul de intenţie, proiect, speranţă, iluzie, năzuinţă? Există un segment din viitor care nu se schimbă niciodată, nu fel de viitor etern, virtual – partea neîmplinită din destinul fiecăruia. Prezentul nu este rezultanta istorică a trecutului, opera sau oglindă lui, ci povestea felului în care un om sau un popor îşi gândeşte şi îşi făureşte viitorul.”
E ciudat cum criticul îşi arată faţeta pesimistă (ori realistă ?) spunând că arta nu are nici o influenţă asupra evoluţiei omului: “Omenirea n-a mers înainte nici datorită, nici măcar odată cu arta. Cei care încearcă să convingă lumea de contrariu sunt artiştii înşişi, ajutaţi, după posibilităţi, de intelectualii care, neputând fi şi ei artişti, se agaţă ca nişte milogi metafizici de zdrenţele gloriei celorlalţi.”
Într-o aripă contextuală colaterală, Gelu Negrea analizează jurnalismul deviant al epocii post-decembriste: “Nu mai dispunem de profesionişti media capabili să transmită onest o informaţie oricât de banală, să articuleze un comentariu prob, aplicat, la obiect, să formuleze o apreciere corectă asupra unui fenomen, să relateze expresiv un fapt, o întâmplare ori să deseneze convingător geometria unei situaţii. Avem, în schimb, din belşug pamfletari, analişti, procurori cu microfoane care vânează pretutindeni infractori şi infracţiuni…”
Cinicul sau realistul capitalist, cum se autodefineşte Gelu Negrea, oare vede vreo soluţie pentru haosul indus de post-modernism?
Nu o spune explicit, doar te condiţionează să extrapolezi un paradox al lui Oscar Wilde: “…Într-unul dintre sclipitoarele sale paradoxuri, Oscar Wilde pretinde că viaţa se străduieşte tot mai mult să imite arta. Ceva asemănător se petrece cu România reală şi cu imaginea ei din presa românească. Ţara pare a se afla pe zi ce trece într-o tot mai acerbă competiţie cu imaginea sa din mass-media, pe care ambiţionează s-o reproducă în realitatea vieţii noastre cea de toate zilele şi nopţile furtunoase ori de Sânziene. Cu preţul şi cu costurile de rigoare, of course…”
Dacă viaţa se străduieşte să imite arta, atunci salvarea nu e în artişti? Revine la gânduri mai bune faţă de ei, cel puţin faţă de scriitori. La început, îi persiflează puţin… “Marele orgoliu al scriitorului român nu este să spună: uite, eu pot face acest lucru mai bine decât oricine altcineva! Nu, exclamaţia lui supremă sună aşa: uite, şi eu pot face, domnule, ce face franţuzul, sau neamţul, sau – mai nou – englezul! Ar putea fi calificată drept neîncredere în sine, dar şi mândrie prostească a imitatorului incapabil să adopte criteriul corect.” Dar în final, îi îmbrăţişează cu sfatul unităţii: “Prin urmare, scriitorii trebuie să redescopere cât mai degrabă sintagma solidaritate de breaslă, altfel sunt pierduţi.”
Citeşti, meditezi, concluzionezi: Gelu Negrea nu generează verdicte ori soluţii, evident, doar înfăţişează şi argumentează propria opinie de fin observator. Apoi te bucuri: cinicul e un informator şi reformator, în esenţă.
Ce se întâmplă după ce închizi volumul?! Se năpusesc în amalgam retrospectiv zâmbete, momente de întristare, poate revoltă ori chiar angajamente ferme de a schimba lumea… Şi, cu certitudine, reiei lectura.
Vă invităm să vă convingeţi!
Sara Mina – Editor
RECENZII…
