Seneca

ISBN 978-606-94900-4-4 (format letric)

ISBN 978-606-95107-1-1 (format digital)

Seneca?! Un titlu înşelător pentru o nuvelă fantastică ce numără peste 100 de pagini…

Filosoful Seneca şi valorile la care a aderat domină fundalul nuvelei, acoperit de o naraţiune alertă, spumoasă, construită pe drama unei familii obişnuite.

Geraldine şi mama sa, Nicole, ascund în viaţa de zi cu zi o durere profundă. Cum disimulează realitatea? Geraldine se retrage în încercări scriitoriceşti, aşa cum visase în adolescenţă, Nicole se disipă în petrecerea unui timp eliberator în tihna unui sat de munte, Râvnita (nume elocvent), unde se află casa de vară.

Ca tămăduitor al suferinţei acestora se arată un duo feminin picant, prietenele mamei, Lixandra şi Agripina. Geraldine, vrând-nevrând, le adoptă extinzând către ele comportamentul filial ori, mai degrabă, parental, căci s-a răsturnat clepsidra şi timpul măsoară acum încercările copiilor de a fi ocrotitori cu genitorii.

Firea voluntară a Geraldinei este ţinută în frâu de amprenta stoicismului inoculat nu de un tată, profesor de istorie, ci mai degrabă de şocul retragerii lui din viaţa fiicei când aceasta tocmai trecea pragul adolescenţei. Aproape de 35 de ani, Geraldine Solomon îşi astâmpără prin autocontrol dorinţa de afirmare literară, dar perseverează în scris, încurajată de un neaşteptat Mecena care poartă chiar numele (ori supranumele?!) Seneca. Tânăra nu are aspiraţii materiale dincolo de subzistenţă, crede doar în libertatea interioară, în virtutea construită prin sacrificiu…

Ceva se întâmplă în viaţa aparent previzibilă a celor două membre ale familiei Solomon şi evenimentele se precipită, punând-o pe Geraldine în situaţia de a-şi părăsi enclava de stoicism, de a se ivi în lumea pe care o părăsise, într-un fel, înainte de a o cunoaşte cu adevărat.

Seneca îi este alături, o apariţie şi banală, şi extraordinară, cu puteri miraculoase pe care Geraldine, stoică, le ia ca atare, amuzată ori enervată de contextul momentului în care acestea se manifestă.

Matriarhatul se consolidează, prietenele mamei sale se multiplică (apar în scenă încă două, foste colege de liceu), atmosfera exuberantă stă să explodeze în aşteptarea schimbării din viaţa familiei Solomon.

Dintr-un început cititorul se-ntreabă unde e fantasticul anunţat de subtitlul nuvelei. Şi află în curând sorgintea lui Seneca. Dar, autoarea dă lovitura de graţie: până şi Seneca este învins de natura sa umană, imaginarul supunându-se esenţei gazdei!

Incitant se dovedeşte a fi Sterie, un personaj care detensionează prin umorul său involuntar situaţiile cele mai delicate, sporind credibilitatea curgerii naraţiunii.

Scriitoarea îşi arată faţeta optimistă propunând un happy-end.

Şi totuşi… lucrurile nu sunt cum par a fi! Abia ultimul capitol ne aduce cu adevărat în realitate, însă numai pentru scurt timp, căci Geraldine se confruntă acum chiar cu rodul visatelor sale…

Prin vorbele Geraldinei, autoarea devoalează faptul că şi-a creat personaje-prieteni, însoţitori de nădejde în timp: « … Ştii, mi-aş dori teribil ca ce-am născocit aici să prindă viaţă. Întâmplările?! Visate ori petrecute! Dar personajele?! Ei bine, le-aş vrea părtaşe la trecerea mea prin timp! Cu ele-n preajmă sigur nu m-aş pierde! Zilele mele ar căpăta rost, aromă, culoare… ». 

Angela Dina-Moţăţăianu rotunjeşte o atractivă, dar poate prea scurtă poveste în jurul ziselor lui Picasso «Tot ce-ţi imaginezi este real».

Deschideţi cartea, citiţi şi îndrăzniţi să visaţi, toate năzuinţele se vor împlini!

Sara Mina – Editor

Referinţe critice

Despre scrisul-pasiune, ferocitatea memoriei-amintire și despre viață pur și simplu

Cum se știe, convertirea în relevanță a realului marchează evoluții și modalități ale epicului. Iar asta fiindcă literatura, mai ales, dincolo de conotații, mai mult ori mai puțin livrești, instituie trăirea cu sens. Povestea exportabilă, așadar, devine ea însăși un fel de categorie a existenței, locul unor experiențe capitale, cu eroi inubliabili, cu un eu narator/narativ pregătit să contemple comprehensiv lumea, oameni, situații și atitudini, toate aceste cuprinderi labirintice ale previzibilului și imprevizibilului. Iată că o carte care mai întâi te ajută să-ți redistribui lista acomodărilor afective citind proză bine scrisă este Seneca (București, Editura Biscara, 2020, 126 p., cu o primă ediție în 2017), o „nuvelă fantastică”, așa cum sună subtitlul asupra căruia a insistat autoarea, Angela Dina-Moțățăianu, o proză de un pragmatism reflexiv, zicem noi, cu metabolizări interesante ale discursului epic demonstrând omogenitate structurală și de viziune. Autoarea se află la apogeul prestigiului, de altfel, după etapa debutului absolut și a celui editorial, cu multe premii la concursuri și festivaluri organizate în țară sau în țări ale lumii, așadar cu o vocație naratologică exactă, directă, fără prea multe artificii compoziționale.

Discursul linear al epicului e interferat de episoade și personaje conexe, toate împlinind, în concepția autoarei despre structurarea propriei nuvele, povestea desfășurată în jurul Geraldinei. Practic, lectura fiecărui capitol din carte ajută datelor noastre intuitive fiindcă, de la bun început e de remarcat ludicul planurilor narative, cu personajele care sunt de-a dreptul morfopatologii literare încât ele, personajele, narează în sine (și pentru fiecare în parte) întreagă nuvela aceasta. Nu doar veleitară a scrisului, personajul central, Geraldine Solomon, beneficiază de simpatii ascunse și un ciudat mecenat din partea lui Seneca, un sponsor din umbră, ulterior fiind vizitată de misteriosul vecin. Desigur, violența existenței năpădește în destinul fiecăruia dintre aceste personaje, cu mai multă ori mai puțină brutalitate. Și e rapid detectabil între factorii apriorici eventul de transvazare a mecanismului defulator – în cazul lor, prezentul și memoria – iar conștiința perisabilității le domină, pe fiecare altfel. Geraldine Solomon  e vizitată mereu de un demon al scrisului (în deschiderea cărții scrie cu îndârjire un eseu iar în finalul cărții vine contrapunctul, interogarea: sfârșitul sau ne-sfrâșitul?) și arderile ei, fără a-i fi străin un frison de frustrare, nu-i îngăduie, cel puțin în aparență, alte preocupări subversive în propriu-i cotidian. Nici măcar dorința carnală nu poate aboli criteriile acestei insolite ontofanii. Și totuși, spirit re-activ, are facultatea distinctivă de compensare personală – alege ce culege, ar zice mucalitul – , e un spirit etern insurgent. Nu perspectiva gynocentrică e baiul, însă, ci scrisul, condiția scrisului, soarta scrisului, ținta și efectele. Egoul auctorial îi aglomerează depozitul amintirilor, toate experiențele esențiale țin la urma-urmei de bariere mentale. Ea știe că trebuie să împlinească o profeție fiindcă din punctul ei de vedere scrisul înseamnă înainte de toate un mesaj spiritual, ea vrea să aspire, să ajungă la ars regia, înălțare spirituală, prin scris. Toate acestea par răzvrătiri juvenile dar nu sunt decât substratul de informație (biografică) privilegiată, la care, desigur, îi dă dreptul autoarea. Așadar, scrisul-pasiune (y compris adevărul și ființa), patimă, suferință, îi creează dependență, ancorare vrând-nevrând în contexte, reprezintă mereu oferta predictibilă pentru propria-i viață: „Mă grăbii la dușul de seară. Simțeam nevoia să-nlătur jegul zilei. Ce, fusese puțin lucru să-mi storc mintea și să-l îmbrobodesc pe acest Seneca filantrop, să-i mai smulg ceva bani cu vreo povestioară ca să-ntind pelteaua de azi pe mâine? Dar poimâine? Ce va fi poimâine?! Așa-mi trebuie dacă nu strălucesc, dacă n-am carismă și scriu chestii absurde, ilustrez metaforic idei, sufăr de calofilie și, mai presus de toate, sunt imbatabilă ân folosirea vocabularului românesc, indiferent de secol ori zonă a țării și nu-mi permit să zbârcesc reguli de scriere…că nu las fruntea-n jos…că mă consider om de condei…În consecință, nu mă publică nima!” (p. 14).

Protagoniste ale unui accident (au lovit o căprioară cu mașina), Lixandra Grecu și Agripina Roman par desprinse dintr-o serie de tipologii umane în stare să exerseze la infinit vanitatea cinicilor antichității clasice. E drept, personajele acestea, oarecum ciudate dacă le supui la o radiografie emoțională, nu sunt nici singurele de pe lumea asta cu morala răsturnată, știu și ele că labirintul social e mai ușor de străbătut dacă ai defecte de caracter și nu calități. În vreme ce ipocrizia e asemeni cupei de frișcă turnată pe savarina decepționistă. Dar prozatoarea noastră a izbutit portrete foarte interesante în cazul celor două personaje: asupra a ceea ce le oferă propriul real, cucoanele executaseră de multișor o documentare cu acribie, fiecare pentru sine dar și fiecare despre celelalte. Asemeni doctrinarilor dogmatici, femeile asumă energii meditative, mituri paseiste, viața în ținută festivă, se depliază și comportamentul lor pare să solicite estetizarea anormalului. Lor li se potrivește, desigur, cutuma prozei de șantan.

Seninătatea imperturbabilă a celebrului, deja, Seneca, indică în persoana acestuia o compoziție eteroclită, din partea autoarei. El este peste tot, în visul Geraldinei, în cafenele și ceainării, pe messenger, de-retorizându-și ținuta intelectuală în fața (mai precis în apele și sub magiile flăcării albăstrui ale) oglinzii („De și-ar fi ascultat șubreda latură umană, Seneca ar fi zâmbit acestui capriciu de a căra cu el oglinda peste tot. Dar adevărul era altul! Oglinda se dovedea singura poartă spre acel dincolo dincolo stăpânit de reflexia puterii minții…De-acolo venea el!”; „Seneca șterse cu palma oglinda și flacăra albăstruie pieri. Energia-Matcă îl osândise de două ori: cu muritoare formă și cu fibră de stoicism pe măsura numelui. Și-atunci, de unde venea în plus povara iubirii?! Din păcătoasa lui esență umană?!”), un dincolo al energiei-matcă și un alt dincoace, al minții umane. El întregește, în fapt, canonul emoțional în miezul căruia a fost creată proza aceasta. Seneca e, oarecum, un individ anti-sistem, desigur doldora de particularități, cu trăiri scanate de parcă săvârșește mai degrabă o experiență inițiatică. Știe foarte bine ritmul/ritmurile lumii, știe și în ce constă invazia șobolanilor pe o corabie în derivă, fantasmele mecenatului său, care iluzionează galeria, sunt o formă de reverență, subtil mascată. Dar dacă este mediocrul tenace, misitul opacității controlate, vinovatul de serviciu, energia distructivă, ca răspunsuri la propriul destin ingrat?

Incursiunea abruptă a autoarei cărții nu ne dă răgazul unor posibile recuperări metonimice: să vezi și să nu crezi, să citești și să te crucești, să recurgi la dantelăriile memoriei și să confunzi deliberat ficțiuni parabolice. Fiecare cu fiecare, fiecare împotriva celuilalt, împreună executând deturnări de tip suprarealist, împreună împărțind feliile din realul altminteri greu recuzabil. Dacă Geraldine Solomon, acest referent disperat al narațiunii (iter spiritualis), este personaj central, Seneca este dualul, ambiguitatea, subiectul unei vinovate adorații dar și portretul spiritual complet. Dar dacă Seneca are, mai degrabă, un spirit antreprenorial? Posibil, doar că tiradele sale, consunând cu melancolita Geraldinei generând nu neapărat impulsuri cât nevinovate impasuri, sunt nici mai multe, nici mai puține afluvii lirice. Omul a depășit de mult supapele auto-exorcizării, din straniul umanoid. Numai că, în ceea ce ar însemna relația celor doi, ne aflăm în situația unor personaje care acuză o condiție laminară iar firul epic are și sincope de bun-gust, în sensul că multe efecte hilare, întrezărite în modalitatea scriiturii, ca atare, își produc efectele.

Nicole și Arthur, profesorul de istorie, părinții Geraldinei, sunt și ei supușii condiționărilor ontice ieșind din sine, cazul Nicolei (mama Nicole, sfânta Nicole), ori  suportând devianțe psihotice, cazul lui Arthur. Un neadaptat ar fi, deci, Arthur cu drama lui. Firește, nu o călătorie de inițiere a săvârșit, cu boala lui cumplită, pentru un om mai cumplite sunt ratările și anostul vieții. Dar satira neagră îi marchează doar ieșirea din imprevizibil, revenirea dintr-un infern al memoriei amnezice. Și totuși, basmul memoriei lui rămâne contrapunctul. De aceea și satira sau, hai să-i zicem și așa, stand-up comedy, îl cuprinde ca revelația unei haine de demult, brusc restaurată. Și încă o precizare: în vreme ce la Arthur amnezia punctează înstrăinarea de spirit, ferocitatea memoriei-amintire face victime și senectutatea e părtașa ficționării parabolice, la Nicole (în mare oraș ori în satul Râvnita al refugiilor simili-bucolice), un alt exemplu, tensiunea narațiunii inculcă trăsături antitetice iar umorul irepresibil are calitatea   plus efectul  elixirelor miraculoase.

Scriitura este bine strunită. În această umanitate rărită, Angela Dina-Moțățăianu pune totul sub retina timpului vorace dar, cum narațiunea sa nu este una analeptică, recurge la o energie lirică subterană, înzestrează personajele cărții cu naturalețe nativă, epicul are o încărcătură factologică facilă. Între personajul hipersensibil (Geraldine) și cel al orientării existențiale  după cum bat vânturile destinului (Sterie), între eroul abisal traversând falii ontologice (Arthur) și cel al mobilității asociative cumulând debusolarea socială (septuagenarele Lixandra, Agripina dar și Lili, Karmel) se întâmplă câte un transfer simbolic, câte un simili-clișeu de limbaj marcând, în fond, puterea sugestiei, întăresc impresia de lume ambiguă. Dar plenitudinea epicității este asigurată și de personaje pentru care destinul biografic al celuilalt/celorlalți nu înseamnă decât un alt prilej de a face (și desface) jocul/jocurile. Apoi, substraturi pretins romantice, în viziunea autoarei, poleiază povestirea, discursul eului narativ, presărat cu multă ironie, întreținând un sarcasm benign. De pildă, un supus hoardei de gânduri, suspiciunilor, complexelor, Sterie al Lixandrei  își face jocul/jocurile strălucind prin eventuale amintiri, parțial comune cu ceilalți, deși nu s-ar da la o parte dacă ar fi nevoie de metode josnice, astuțioase.

Am îndrăzni să exprimăm acum opinia că volumul Angelei Dina-Moțățăianu ar fi mai degrabă jurnalul unor fapte locuite de eroi. E drept, nu avem aici sfâșieri existențiale, substratul așa-ziselor date intuitive reprezentând în cazul unui prozator elemente și argumente ale registrului caracterologic, de la personaj la personaj, ascunde realitate demistificată, ca într-un așezământ edenic în care nu contaminarea limbajului cu nevroze argotice destramă echilibrul epic ci tocmai detașarea eroilor în asumarea tuturor celor ale vieții prin aderențele lor afective. Apelul la ironie/auto-ironie, limbajul ironic-grațios (și inocența e grație) oferă negreșit relaxarea discursurilor (al epicității și al personajelor), nici unul supus intimidantei biografii.

Am zice acum, generalizând, că toate personajele cărții au capacitate speculativă, conduită specifică. Numai că eroii, prin natura subiectului de facto, nu sunt marcați de cancerul fixismelor și al obsesiilor dar îi corupe, ex nihilo nihil, voința de a depăși, fiecare separat sau împreună, întunericul infernal social, spleenul, anostul, calpul. Sunt, carevasăzică, energii socio-umane, dintr-un posibil dicteu filosofard, că tot se poartă ironismul elegant. Și încă un aspect de generalitate: toți acești eroi din Seneca, trăiesc parcă în disprețul convențiilor. Cu excepția Geraldinei (nota bene: garsoniera ei e un centrum mundi), a lui Seneca, eventual, la care e francă dimensiunea metapoetică a trăirilor, atitudinilor iar traversarea de la ego la sine ademenește noua realitate, aceiași eroi își maschează, uneori (Sterie, chiar Seneca, pe alocuri) sub fraze inteligent-răutăcioase rezistența la revizuiri, marginalul vieții nu li se potrivește, sunt oameni cu pretenții, indivizi care au impulsuri denigratoare dar se abțin, nu sunt destructuranți. Elogiul de sine (cazul celor două absolvente de la liceul Cantemir) e, firește, vibrant, în vreme ce contabilizarea morală a dublului sens re-trezește oniricul. Prozatoarea va recurge la așa-zisele protezări ale destinelor, fiecare personaj își trăiește, în fapt, monodrama, însă aventurile sunt mai mult sau mai puțin picarești în cazul tuturor. În adevăr, dramatizată, proza aceasta ar fi o comedie agreabilă, nelipsind atașul criteriilor, semn că autoarea se ia în seamă la modul foarte serios. Dar, cum fiecare este și un zăcământ de amintiri, cum fiecare își dorește, într-un fel sau altul, un vârf al prestigiului personal, această atitudine îi marchează, desigur și elanul schimbării, al perspectivei asumate, metehnele somatice sunt pasagerele destinelor. Și au legături destul de fragile cu caracterul homeomeric al lumii, chiar dacă personajele, iarăși fiecare separat, știu să-și facă eficient un inventar al alternativelor.

Nu avem deloc, în nuvelă, întortochierile sublimului mitizant din proza post-textualistă pentru simplul motiv că autoarea nu și-a propus decât eventual succedaneul. Nu poți denumi, bunăoară, nici experiență subumană jocurile falsei discreții a lui Seneca. Un organic ekphrasis pare a întreține o alteritate gonflată, amprenta umană (fragilitatea sentimentului, germinații precoce ale gesturilor, atitudinilor sale) nu concordă cu definiții stranii vizând o posibilă antimetafizică. Dar nu e nici mesajul encriptic al râului de lavă logoreică în spusele sale pentru  a-i ajuta Geraldinei. E totuși ceva, nevoia de atingere a concretului, a certitudinii: „De comunicat a făcut=o la-ntoarcerea spre blocul nostru, numai că mi-a părut o șaradă pe care n-am îndrăznit pe moment s-o desfac. Doar am zăvorât-o în sipetul minții. – Să trăiești e un dar. Viața este un drum c-un scop și o victorie. Este un dans al iubirii. Fă din viața ta o sărbătoare…a declamst el împrumutând tonalități ale Cântării Cântărilor și sugestionându-mă într-un anume fel spre ascultare și supunere, spre tăcere umilă. Îl privisem, neînstare să spun ceva. Bucuros că  nu pot sau nu vreau să-i replic, adăugase: – Menirea omului e să-nflorească. Adună-ți sevele șiodrăslește azi, căci viața e prezentul. Trăiește clipa! Ajunși în fața garsonierelor noastre, intraserăm fiecare tăcând. Totuși, în gândul meu pâlpâia intermitent întrebarea Lixandrei: Cine-i Seneca?”. (p. 38).

Să mai remarcăm că, la lectura cărții, nu avem nevoie de o privire holistică, constanta vizionară și lexicul suveran fac casă bună aici, toți eroii au parte de deturnări de situare, între arhaic și modern exprimările bolovănos-lubrice nu duc la complicități, vegetația cotropitoare a barbarismelor lingvistice e bine suprinsă în fiecare. Pe scurt, sacramentul cuvântului e la mare respect în scrisul Angelei Dina-Moțățăianu, un pic de ludic textualist nu strică, paginile sunt edificate solid prin melanj metaforic deși cartea nu e scrisă deloc pentru cititori comozi, fiecare erou al cărții este un expozant sieși al vieții care-l aduce în intriga epicului ab initio. Desigur, nu parcurgem geografii mithice și nici personajele nu participă la revoluțiile metafizice ale Textului, însă receptările cititorului vor fi cu siguranță complexe. Sunt pagini în care cantabilitatea frazelor (nu doar pentru recursul la citate cultural-lirice precum versurile lui Adrian Păunescu) e impusă, mobilizatoare, fie și în cheie ambiguizată ori în fulgurante tipare onirice, eul scriptor e gonflat cu intenție, alteori urmează a recurge la recuzita modernismului.

Eul narator e un vorbitor nativ pentru că așa trebuie să fie, drogul narării e supus dicromaticii alb-negru, multicoloră este doar iluzia iar este tot, de-a lungul nuvelei, festivitatea scrisului e grandioasă. Utopia voluptăților scrisului regal continuă pentru Angela Dina-Moțățăianu. Seneca este încă o mărturisire a unei vocații iar autoarea demonstrează că proza i-a rămas cea mai importantă parte a vieții, aceea care dă substanță și valoare unui destin interesant în literatura noastră. De azi.

Ionel BOTA

În apele line ale fantasticului…

Cu nuvela fantastică Seneca, Angela Dina-Mățățăianu șterge granița epică dintre real și ireal, aducând în sprijin ideea lui Pablo Picasso: „Tot ce-ți imaginezi este real”, creând astfel toate condițiile fantasticului, un fantastic cerebral, de tip scientist. De aceea, titlul nu creează ambiguitatea artistică necesară pentru a aduce în prim-plan sugestia fantasticului, căci miza autoarei este de a demonstra că imaginarul este tot atât de real pe cât poate mintea să-l accepte.

Acțiunea nuvelei înaintează firesc relevându-i darurile de povestitor implicat și, de asemenea, strategia de a construi epic. Scriitura este alertă, dinamică, presărată de ironii fine filtrate livresc (Un exemplu: „M-aruncai în brațele unicului bărbat frecventat în ultimii ani, Morfeu”), de maliții și persiflări elegante prelungite în autoironii care întrețin un ton cald pe întregul parcurs al poveștii de viață.

Umorul tonic, învăluitor pune întreaga narație în lumina empatiei pentru diversele moduri de înțelegere a vieții și a existenței, a prieteniei, a capacității de a depăși momentele grele. Fără a fi o feministă, o luptătoare acerbă pentru drepturile femeii și pentru demonstrația belicoasă a nivelului ei de inteligență, fără a adopta nici punctul de vedere al misandriei, prozatoarea face incizii ironice, situate între înțelegere și respingere: „…Acestea din urmă sunt cele care, împlinind cincizeci de ani, merg pe treizeci și nouă. Oricum, la femei nu vârsta contează, ci cosmeticele sunt ce sunt! Fiecare sortiment retușant acoperă doi-trei ani din etatea utilizatoarei, nu?…”.

Angela Dina-Moțățăianu realizează, de asemenea, foarte bune descrieri percutante, cu aplomb narativ, mizând atât pe exactitatea detaliului cât și pe răsfrângerea lui în oglinda imaginației și a conștiinței critice. Un exemplu ca acesta este concludent pentru arta ei descriptivă: „Mijlocul încăperii alinta un blat de lemn cu design în linii curbe. În el era încrustată o plită electrică pe care odihneau ibrice și ceainice cu siluete rafinate, adăpostind, pesemne, apa trebuitoare. Bănuiai asta doar, fiindcă niciun semn de cald nu altera atmosfera potrivit de răcoroasă în care delicate arome se întrepătrundeau… Aparate perfomante recondiționau aerul dozând și răcoarea, și umiditatea. Zăboveau la vedere și niște recipiente de sticlă, adevărate particule de curcubeu, care împodobeau blatul până să le descoperi încărcătura. Umplute cu flori de ceaiuri diverse, te fermecau prin broderia de forme care le capitona…” Sau: „Primăvara fusese-ncolțită de caniculă. Orașul alungase din miezu-i de lavă pe oricine avea unde merge să respire”.

Până la capitolul Secretul lui Seneca, subiectul evoluează firesc, menținând, aparent, relatarea evenimentelor în planul realului. Există, însă, intuiția că Seneca este un alt fel de personaj. El nu are nimic din personalitatea filosofului stoic din Antichitate, fiind o proiecție necesară Geraldinei, creat de ea pentru a depăși un moment dureros al adolescenței. Tatăl, Arthur, le părăsise, pe ea și pe mama ei, Nicole, fără prea multe explicații. Viața lor continuase în ritmul unei normalități impuse, necesare în contextul social în care își duceau existența. Nicole se salvează prin prietenie. Grupul compact al prietenelor mamei – Lixandra, Agripina, cele trei Grații – cum le spune ea persiflant, incluzând-o în acest generic și pe mama ei, cărora li se adaugă „cantemiristele” Karmel și Loli, sunt pentru Geraldine, personajul-narator, prilej continuu de exercitare a unei întregi game a ironiei. Ele sunt pe rând: bătrânele, mimozele, caprele bătrâne, șturlubatice septuagenare, mirandoline, coțofene, puicuțele, distinsele etc.

Nuvela abordează tema relației dintre părinți și copii în registru ironic și în dimensiunea funtasticului. La vârsta senectuții, rolurile se schimbă: nu părinții au grijă de copii, ci copiii devin părinții părinților lor. Geraldine este mamă nu numai pentru Nicole, mama ei biologică, dar și pentru celelalte prietene ale mamei sale.

Capitolul Secretul lui Seneca constituie punctul nodal al nuvelei. Acum se separă apele fantasticului. Autoarea alege modalitatea introducerii fantasticului prin motivul oglinzii („Seneca părea destins în fața oglinzii”), motiv ce creează sugestia unei alte lumi, revelând relația dintre real și fantastic în maniera eliadescă a relației dintre sacru și profan. Există și sugestia scientisă a fantasticului prin motivarea psihologică. Seneca este creația Geraldinei, alternativa ei la realitatea pe care nu o poate controla.

Dincolo de alte determinări ale fantasticului – straniu sau miraculos, din teoretizările lui Tz. Todorov, modalitatea acestui fantastic nu exclude lumea cea aievea ca loc al manifestărilor de tip fantastic. Problema acestui fantastic este legată de reprezentările omului care poate sau nu poate avea acces la ordinea secretă a lumii. Există, în epica Angelei Dina-Mățățăianu un dincolo („Acolo stăpânea doar energia internă a sistemelor! Conta numai și numai variația ei perpetuă”.) și un dincoace („…într-o unitate de timp infinitezimală, o minte umană, aparte  construită, transmitea impulsuri electromagnetice determinând dincolo o variație a Energiei-Matcă”.), în permanentă intercondiționare ce creează „o structură geamănă” capabilă de „conexiuni cu mintea generatoare”. Iată, deci, o explicație scientistă a fantasticului! Înțelegem așa că Seneca este dublura energetică a Geraldinei, un alter-ego, avatarul ei etern care o însoțește în marile momente importante ale existenței sale terestre.

Apele liniștite ale oglinzii reflectă o dublă imagine – a lui Seneca și a Geraldinei. „Flăcăruia albastră”, semnul de recunoaștere a unei realități reflectate în cealaltă, seamănă cu flacăra vie a inspirației care revelează mistere. În această retrospectivă, se clarifică secretul lui Seneca și secretul Geraldinei, drama ei ocultată și trimisă mereu spre marginile conștientului.

În țesătura simbolică a nuvelei, sugestia oglinzilor ale căror ape virtuale conțin proiecții, vise, aspirații este și un mod de a sugera ierarhia de sfere a lumii, deschise la infinit pentru a primi dorința de dezmărginire, zborul dincolo de limitele admise prin rațiune. Un dialog revelatoriu în acest sens pune în evidență conceptul de coincidentia oppositorum, Seneca și Geraldine sunt totuna, imaginile lor converg spre prototip:

„-Prietene, îmi place poezia! Îmi cântă în urechi și ecourile sale îmi rămân în suflet!

-Cu ce te-atrage urzeala cuvintelor? o zgândărea Seneca nevăzut.

-Cu frumosul! Frumosul despre om și despre ce are în juru-i, despre cum gândește…Îl aflu-n poezie luând chip de prinț și bucurând lumea…În lipsă, preajma s-ar acoperi de negură, dispărând…

-Ai tăi primesc această dăruire?

-Și nu, și da! Îmi pomenesc întruna să-nvăț și să muncesc…Dar asta nu-i o muncă, prietene? Ce zici?!

-Desigur! Însă din asta nu poți să te hrănești, se-apropia Seneca de ea cu prea cald sfat.

Deși credea în el, fata se-așeza pe gânduri ca pe un căpătâi de vise și era clar ce își dorea: să scrie, doar să scrie.

-Știi, Seneca, tu mi-ești aproape, dar cu poezia e altfel…în poezie cu-adevărat mă oglindesc…”.

În ochiul oglinzii, imaginile lor coincid, la limita dintre dincolo și dincoace: „Seneca îi făcu un semn poznaș cu ochiul oglinzii…”

Bogăția de semnificații a nuvelei se continuă în bogăția procedeelor tehnice prin sugestia metascriiturii. Spre final, Angela Dina-Moțățăianu strecoară în text un indiciu despre aventura scriiturii, după ce, anterior, citiorul fusese dirijat să urmărească scriitura aventurii. Geraldine vrea să scrie un roman intitulat Acasă, roman simbolic pentru nevoia ei de reîntoarcere într-un spațiu protector și în sine.

Angela Dina-Moțățăianu construiește incitant, povestea solicitând, deopotrivă, participarea afectivă a cititorului la senzaționalul unui subiect plin de suspansuri, dar și la mecanismele scriiturii. Seneca este interesantă și ca fabulă și ca discurs.

Ana Dobre – Critic literar

Extrase din cronica realizată de criticul Aureliu Goci (2017):

<<… Mai semnificativ decât faptul că autoarea dovedeşte disponibilitate şi pentru poezie, şi pentru proză mi se pare accesibilitatea la zona fantasticului şi miraculosului, reluând tradiţia prozei lui Mircea Eliade care nu a generat o emulaţie explicită, dar cu siguranţă una camuflată…>>

<<…Autoarea propune o acţiune fermă susţinută de puţine personaje ca suport al ficţionalului realităţii pe care o creează printr-un motto al lui Pablo Picasso “Tot ce îţi imaginezi este real”, în care şi reciproca poate fi valabilă: tot ce este realitate se află în imaginaţie.

Certă este viziunea intelectuală, poate şi intelectualistă asupra unei zone sociale în care se acumulează cugetarea şi conversaţia.

Dialogulri incitante, sentinţe erudite, replici superlative, tipologii nuanţate alcătuiesc o naraţiune dinamică şi spirituală, de factură filosofică, dacă nu nu sigur şi filosofia devine un subiect în deriziunea elegantă a conversaţiilor…>>

<<… O densitate epică aproape telegrafică, o naraţiune precipitată şi deschisă perspectivelor de abordare, un ritm dezinvolt, dar într-o acumulare lentă, generează imprevizibil, dintr-o clasică poveste de familie o nuvelă fantastică şi chiar un microroman, pentru că are o sută de pagini…>>

Cronica realizată de Elisabeta Iosif (2017):

<<De la Seneca la Oglinda magică   

Angela Dina – Moțățăianu scoate de sub tipar (Editura Betta) în 2017, cea de-a 13-a sa carte, aș spune, care îi poartă noroc. Fiindcă și destinul unei cărți, ca și al autorului depinde de ”ceasul” nașterii. Chiar dacă ”Seneca” (precum și titlul volumului) poartă cu el ”Complexul lui Oedip”. Geraldine, unul dintre personajele principale, pe care în unele momente am identificat-o cu scriitoarea acestei nuvele fantastice, are posibilitatea de a-și schimba soarta, ca în poveștile populare, când Dumnezeu intervine: ”Se spune, că un om sărac îl întâlnește în călătoria sa pe Dumnezeu, care avea chipul unui bătrân oarecare. Omul se plânge de soarta sa iar Ziditorul îl sfătuiește să fure banii cu care au fost plătite ursitoarele la nașterea sa și apoi să dea vina pe ele, că l-au menit să fie hoț. Omul face întocmai și la întoarcerea acasă află că a scăpat de sărăcie.” Așadar norocul se dobândește și prin călătorie dar și prin alte încercări schimbându-i-se astfel destinul: …”Știi, mi-aș dori teribil ca ce-am născocit aici să prindă viață…Zilele mele ar căpăta rost, aromă, culoare…”(pag. 98). Geraldine, în al cărui suflet adolescentin ”se-nstăpânise zgura trădării” datorită tatălui său, care dispăruse, își schimbă soarta atrasă de ”urzeala cuvintelor”, scriind cartea, care o va consacra, dobândind un loc norocos în lume, împlinind ursita.   ”Seneca” este o carte în care aproape totul se reflectă ca într-o uriașă lentilă, în care lumea personajelor se metamorfozează. Aș spune, că Oglinda este cel de-al doilea personaj principal. În credințele românești, revelând lumea eliberată de timp, oglinda ”face” să apară și oameni, reflectă acțiuni viitoare, citește prezentul ca un spectacol al vieții. Prin această metaforă a intrării în oglindă abordată și de Mircea Eliade se creionează o posibilă salvare din labirintul realității.

Personajul Seneca – tras la indigou – când este stoicul care te învață ”că-n viață trebuie să fii demn”, când este vecinul, care va organiza, privind în viitor, un ”workshop literar”, când este acel Seneca destins în fața oglinzii: ”Când se afla dincolo, în spațiul pentru care oglinda era singura graniță…fusese doar ecoul cerut de mintea copilului Geraldine… Seneca zâmbi oglinzii. Ca semn de recunoaștere, apele se tulburară de o flăcăruie albastră..”(pag 61). Stoicul Seneca trece din rolul perceptorului lui Nero în sfătuitorul adolescentei Geraldine, dându-i curaj în fața greutăților vieții, o determină să-și afirme talentul poetic și libertatea sufletească: ”Seneca…Chiar nu-i curios că-l întâlnesc întruna, doar îmi e vecin..Dar el e și bărbatul acoperit cu cascheta neagră de jocheu elogiindu-mi scrierile… E cavalerul de onoare…mi-e cititor de gânduri…(pag.92). Dar ascuns în vălul fantastic, Seneca: ”îi făcu un semn poznaș cu ochiul oglinzii…cu ochi și suflet la tine cat (zise oglinda, n.a.). Sufăr de iubire! Începu în ton romantic Seneca spovedania… De când s-a hotărât om să fiu, mi s-au întâmplat de toate…În palmares, ei bine, recunosc, iubirea îmi lipsea! … Seneca șterse cu palma oglinda și flacăra albăstruie pieri…(pag.65, 66).   

Angela Dina – Moțățăianu aduce în nuvela sa fantastică un spațiu în care transfigurează viața prin scenarii ale diferitelor jocuri ale vieții. Ne determină să urmărim jocul care le acaparează existența. Aristotel vorbind despre artă sesizează imaginea lumii, modificând-o, clădind o altă lume prin intermediul jocului. În acest joc oglinda este un simbol al purității absolute a sufletului. Și Pitagora avea o oglindă magică, pe care o întorcea, cu fața spre lună. Angela Dina – Moțățăianu folosește oglinda magică întorcând-o spre faptele trecute, devenind un instrument al iubirii. De cele mai multe ori ea reflectă aici revelarea cuvântului. Se spune, că pentru literatura secolului nostru cuvântul devine neîncăpător. Poate și din această cauză Nichita Stănescu căuta necuvintele. >>

Cronică realizată de Lucian Gruia (2020): Angela Dina-Moţăţăianu – proza fantastică

<< În viaţa spirituală a omului, în condiţii normale, imaginarul este la fel de important ca şi realul.

Fenomenul a fost remarcat de filosoful francez Gaston Bachelard: „Sfatul de a vedea bine, care se află la baza culturii realiste, domină fără dificultate paradoxalul nostru sfat de a visa bine, de a visa rămânând fidel onirismului arhetipurilor care sunt înrădăcinate în inconştientul uman (…) vom încerca, pe terenul care ne este cel mai defavorabil, să stabilim o teză care afirmă caracterul primordial, caracterul psihic fundamental al imaginaţiei creatoare. Altfel spus, pentru noi, imaginea percepută şi imaginea creată sunt două instanţe psihice foarte diferite şi ne-ar trebui un cuvânt special ca să desemnăm imaginea imaginată. (…) Imaginaţia creatoare are cu totul alte funcţii decât imaginaţia reproducătoare. Ei îi aparţine acea funcţie a irealului care este psihic la fel de utilă ca şi funcţia realului, atât de des evocată de psihologi pentru a caracteriza adaptarea unui spirit la o realitate marcată de valori sociale.” (Gaston Bachelard – Pământul şi reveriile voinţei)

Continuând meditaţia, observăm că imaginaţia este factorul cel mai important al creaţiilor spirituale. După acelaşi gânditor, fantezia este la fel de importantă pentru noi ca şi funcţia realului, imaginaţia creatoare este valoarea psihică fundamentală a omului, întrucât nu putem crea decât ceea ce am imaginat mai întâi: „suntem creaţi de reveria noastră”. (Gaston Bachelard – Psihanaliza focului)

Imaginarul acesta are mai multe trepte în artă. Unele trepte ţin de verosimil, altele de oniric, iar ultima treaptă aparţine fantasticului.  Aici, în fantastic, legile fizice, spaţiul şi timpul sunt relative.

Angela Dina-Moţăţăianu a dedicat mai multe cărţi cărţi prozei fantastice, din care ne oprim la trei, pe care le cercetăm în continuare: Ceainăria de la miezul nopţii (Ed. Betta, 2016), Seneca (Ed. Betta, 2017, cu o noua apariţ`ie la Ed. Biscara în 2020)şi Amnesya (Ed. Betta, 2019).

În Ceainăria de la miezul nopţii există opt momente ale stranietăţii/fantasticului pe care le enumerăm şi a căror sucesiune rezumă povestea.

În primul rând, însuşi faptul că ceainăria era deschisă toată noaptea, pentru insomniaci.

În al doilea rând, mobilierul ceainăriei, farfuriile şi cănile sunt transparente, ceea ce induce senzaţia că ceaiul este imponderabil. Şi clienţii aşişderea.

În al treilea rând, înfăţişarea lunatică a amfitrioanei.

În al patrulea rând, tablourile de pe pereţi care redau portretele clienţilor înainte ca aceştia să apară în ceainărie. Motivul constituie intriga romanului și se formează o echipă de investigaţie din pensionari, condusă de doi foşti detectivi. Romanul ia o turnură poliţistă.

În al cincilea rând, reveria personajului Mavru, în biserica Mavrogheni, când acesta se închipuie un Gulliver între cuvioşii care la un moment dat dispar pentru o clipă, apoi totul revine la realitate.

În al şaselea rând, monologul lui Kratos care se credea o statuie înviată.

În al şaptelea rând, apare un personaj venit din viitor, Enigmaticul, care poartă un dialog fascinant cu un tânăr, după care Enigmaticul dispare, şi în locul portretului său apare înrămat chipul tînărului.

În al optulea rând, când detectivul Rândunel vrea să-şi convoace echipa la un moment dat la ceainărie, o găseşte abandonată de multă vreme, căci clădirea va fi demolată…

În acest final se petrece ceva ca în proza La ţigănci de Mircea Eliade, când profesorul de muzică Gavrilescu trecând prin faţa acestui bordel, după scurt timp, află că eleva pe care o meditase nu mai locuieşte acolo de opt ani de zile.

Ceainăria Insomnia (Ceainăria de la miezul nopţii) apare şi în nuvela fantastică Seneca. În prim plan însă apare acum un alt local, care nu are nimic straniu decât denumirea: Seneca – Anticafé.

Aici are loc premierea lucrărilor literare ale membrilor Agenţiei de Propulsare a Debutanţilor Întârziaţi (A.D.P.I.). Premiul cel mare, constând în tipărirea cărţii participante la concurs, îl primeşte eroina nuvelei, Geraldine Solomon, un alter ego al autoarei. Premiul este subvenţionat de fostul poliţist Seneca, din pensia sa „nesimţită”.

Încă din copilărie, Geraldine dovedise talent literar, se pricepea la înşirat vorbele şi îi plăceau poeziile. Tot din această vreme, fetiţa fusese bulversată de ecoul gândurilor sale despre moarte, despre faptul că toţi suntem muritori.

Dar unde este fantasticul în această nuvelă? Acesta izbucneşe cu putere din lumea energetică. Din Energia –Matcă – după părerea mea energia noesică – există unii oameni care îşi pot crea dubluri energetice care se materializează în fiinţe vii. Este cazul Geraldinei care îl creează pe Seneca. Ca întrupare a gândurilor sale, acesta vrea să o protejeze, ba chiar se îndrăgosteşte de ea la modul platonic. „Energia –matcă îl osândise de două ori: cu muritoarea formă şi cu fibră de stoicism pe măsura numelui.” – afirmă autoarea. Şi iubirea venea din păcătoasa sa esenţă umană. Seneca îi citea gândurile Geraldinei.

Modelul acestei întrupări mi se pare cel biblic. Dumnezeu a făcut lumea din cuvântul – gând (energie noesică).

Dar putem merge cu analogia şi pe altă cale. Albert Eistein a stabilit formula prin care energia se poate materializa (şi invers): energia este egală cu masa de înmulţit cu viteza luminii la pătrat. În aceleratoarele de particule, din ciocnirea fotonilor luminii (cu masa zero) se nasc particule elementare stabile: electroni, neutroni, pozitroni şi altele instabile. Dacă universul nostru actual a luat naştere print-o mare explozie Big-Bang, la început totul  a fost lumină, iar din fotonii rezultaţi s-au născut particulele elementare stabile: electoni, neutroni, pozitroni care prin gravitaţie au format astrele. Rămâne misterul apariţiei vieţii. 

Angela Dina-Moţăţăianu se închipuie în această nuvelă un demiurg care crează din bioenergie un personaj verosimil.

Nuvela Amnesya trebuie citită în cheie psihologică, aşa cum ne avertizează autoarea în cuvântul introductiv, citându-l pe Roger Martin du Gard: „Viaţa ar fi imposibilă dacă ne-am aminti totul, important este să alegem ceea ce trebuie să uităm.”

Aşadar este vorba despre amnezie, memorie şi nu numai.

Acţiunea este declanşată de un SMS anonim tulburător, pe care îl primeşte Steliana, femeie bine poziţionată social, la ceainăria Insomnia (prezentă şi în celelalte două nuvele cercetate, Ceainăria de la miezul nopţii, şi Seneca), mesaj care îi bulversează viaţa.

La început, ia lucrurile în glumă, apoi frica o copleşeşte.

Ea îşi părăseşte locuinţa şi trăieşte cu oamenii străzii într-un pasaj de metrou, până când o găseşte sora ei geamănă, Doriana, oferindu-i găzduire într-o casă din perimetrul hergheliei pe care o deţine. 

Fantasticul izbucneşte în mai multe locuri.

În urma unui accident de maşină, medicul Sebastian Putere îşi pierde miraculoasele capacităţi de diagnosticare, iar victima sa, Sulfina, vede oameni cu capete de animale până când primeşte nişte ochelari misterioşi care îi corectează această abatere vizuală gravă. 

În ceea ce priveşte amnezia, Steliana se pare că numai o mimează, nerecunoscându-şi la un moment dat sora, pe doctorul Putere şi pe Sulfina. Poate inconştientul ei s-o îndrume spre acest fapt.

Finalul cărţii este de asemenea fantastic şi spectaculos.

Ăl Mic, unul dintre cei trei oameni ai străzii angajaţi la herghelie, călărind armăsarul April, dispare împreună cu calul într-un nor de luminiscenţă verzuie.

Acelaşi nor verzui, emanat de cal, îi revelează Ălui Mic, cel care-l îngrijeşte, răspunsurile la întrebările care explică faptele stranii ale personajelor principale ale cărţii.

Dispariţia în eter a calului şi călăreţului îmi pare că poate fi interpretată în sens noician, ca împlinire a fiinţei. Calul, însetat de libertate, îşi părăseşte padocul şi vine spre a fi încălecat de adolescent pentru a forma o singură fiinţă, armonioasă, care se resoarbe în Marele Tot.

Constantin Noica, analizând Luceafărul eminescian, consideră că Hyperion reprezintă generalul, iar Cătălina, particularul. Ambii îşi dau determinaţii, dar ele nu se intersectează şi fiinţa nu se împlineşte.

Folosind modelul, nu pentru comparaţie, la Angela Dina-Moţăţăianu, calul reprezintă generalul şi emite luminiscenţa revelatoare – determinaţia, iar Ăl Mic reprezintă particularul, care se prinde prin dragoste de general, împlinind fiinţa. 

Caracteristica supranaturală a calului April este complementară celor fantastice din basmele populare: cal psihopomp; cal vorbitor, sfătuitor al lui Făt Frumos; vehicul înaripat intermundan etc.

În interpretarea originală a Angelei Dina-Moţătăianu, calul năzdrăvan nu vorbeşte, însă provoacă revelaţii prin norişorul emanat, dar primit la naştere de la mama sa, misterioasa iapă Luna (regimul nocturn al imaginarului).

Finalul nuvelei rămâne deschis, Luna mai naşte un mânz învăluit într-o luiminiscenţă verzuie.

Concluzii…

Cele trei nuvele/microromane fantastice semnate de Angela Dina-Moţăţăianu sunt incitante.

În fiecare dintre acestea există un alt tip de fantastic : întoarcere în timp (Ceainăria de la miezul nopţii); materializarea unei fiinţe din biocâmpul eroinei (Seneca) şi integrarea în MareleTot (Amnesya). Dintre aceste tipuri de fantastic, primul a mai fost uzitat de diverşi autori în, desigur, alte contexte, dar celelalte două sunt originale.

Autoarea, absolventă de filologie, scrie într-o frumoasă şi limpede limbă română, stăpânind cu măiestrie şi jargonul oamenilor străzii. Dar iată cum îşi autocaracterizează cu dreptate şi cu umor stilul: „Aşa-mi trebuie dacă nu strălucesc, dacă n-am carismă şi scriu chestii absurde, ilustrez metaforic idei, sufăr de calofilie şi, mai presus de toate, sunt imbatabilă în folosirea vocabularului românesc, indiferent de secol ori zonă a ţării şi nu-mi permit să zbârcesc reguli de scriere… că nu las fruntea în jos… că mă consider om de condei… În consecinţă, nu mă publică nima!”

Imaginarul este foarte bogat, Angela Dina-Moţăţăianu inventând biografii veridice pentru toate personajele.

Construcţiile epice se bazează pe tehnica amânării descoperirii identităţii personajelor, ceea ce face textele deosebit de atractive. Nuvelele/microromanele sunt moderne, captivante şi se citesc cu sufletul la gură. >>