Timpul pisicii
În volumul Timpul pisicii, scriitoarea Angela Dina-Moţăţăianu ne-ndreaptă atenţia spre travaliul genezei unei cărţi, adesea mai palpitant decât însăşi cartea, dacă ar fi să-l parafrazăm pe criticul Gelu Negrea.
În stilul ei caracteristic, împletind insinuant realul şi fantasticul, autoarea emană o forţă de atracţie cu care strânge laolaltă fragmente de viaţă şi personaje aparent independente, meteorice. Liantul acestor întâmplări este Geraldine, personajul principal cunoscut din nuvela fantastică Seneca.
Un bănuit alter-ego al scriitoarei, Geraldine deschide şi închide cu uşurinţă porţi înspre vieţile unor necunoscuţi pe care-i află în nodurile unei plase de păianjen în care s-a transformat o plimbare neaşteptată şi dezordonată prin Bucureşti…
Aşa ajung să te surprindă în paginile cărţii figuri stăpânite de frământările celor şapte faţete sacre ale artei.
Angy, aflată la vârsta a treia, primeşte miraculos o a doua şansă pentru a-şi etala talentul muzical.
Martello, sculptor în declin, desăvârşeşte în cel mai funest mod posibil o mini-colecţie de statui, sperând evitarea căderii în anonimat.
Arhitectul Emil îşi trage seva creatoare şi succesul din universul oniric.
Alin, balerinul, nu precupeţeşte nimic, nici chiar libertatea, pentru încă o seară extatică de spectacol.
Dragu, un curios maladiv, se pierde într-o capcană aparent cinematografică…
Cenaclul literar Alfa şi Omega îşi predă butaforia inutilă copertei unei cărţi.
Un pictor se dovedeşte a fi şi zeu, şi fiară…
Pe negândite, se ţes şapte secvenţe temporale distincte, cu amprentă stilistică proprie. La acestea se mai adăugă două – ziua în care Geraldine dă curs anunţului ce declanşează călătoria prin destinele altora şi ziua deznodământului. În total, nouă străfulgerări de vieţi diferite…
O cifră întâmplătoare? Nu, căci sigur nouă vieţi are şi pisica ciclam, ciudata Clippy Cat, ghidul fantastic al Geraldinei în călătoria ei revelatoare spre devenire.
Bucurie, mirare, teamă, frustrare, neîncredere, optimism, dezamăgire, împlinire… sunt sentimente cu care scriitoarea îşi dăruieşte personajele şi, totodată, cititorii care deschid cartea.
Cuvintele se aştern în fraze clare, calde, vioaie, ironice ori te prind într-o melasă întunecoasă, după cum cere firul scenariului fiecărei povestiri.
Alte câteva tonice personaje, cu care eşti deja familiarizat din nuvela Seneca, revin aici şi dau senzaţia crescută de veridic. Echilibrul este pecetluit prin umor şi încredere în viitorul neîntâmplat, sperat…
Ce se dovedeşte a fi Timpul pisicii? O colecţie de povestiri fantastice care transcende spre roman sau chiar un roman?
Greu de răspuns, căci autoarea ne-a obişnuit cu ideea de întrepătrundere a genurilor şi speciilor literare în scrierile sale.
Dar avem o sigură certitudine, anume că scriitoarea Angela Dina-Moţăţăianu ne propune o interesantă experienţă extrasenzorială transmodernistă, care te face să speri că arta, chiar dacă nu schimbă lumea în mod absolut, te-ajută s-o vezi altfel, dându-ţi puterea să-ţi croieşti cum vrei măcar propriul tău destin…
Sara Mina – Editor
Referinţe critice
Timpul pisicii, timpul fast al creației
Asupra cronotopului timpul pisicii din volumul cu același nume al Angelei Dina Moțățăianu, un indiciu oferă naratorul însuși, când, la finalul demersului narativ și al periplului real-fantastic, meditând asupra complexei relații cu timpul în cuantele misterioase ale vieții, reține, interogativ, aceste gânduri: „Să fi pătruns în timpul pisicii, în acel timp în care toți cei din preajma felinei trăiesc pasivi doar propriile lor ore și zile, pe când, ea, pisica, trece printr-o singură clipă suspendată, dar încărcată de întâmplatele unor mulțimi de vieți?” Se sugerează, astfel, dubla dimensiune a timpului – obiectiv, ireversibil în curgere eternă, și subiectiv, mitizat de/prin implicarea afectivă a fiecăruia. Există, apoi, și sugestia unei clipe suspendate, a unei clipe care anulează trecerea, un timp al creației și al creatorului, care are, astfel, șansa de a integra în vibrație universală propria creație, într-o sui generis poveste în poveste.
La finalul celor nouă povestiri (Anunțul, In vernalis, Crepuscul, Remember, Efectul de pince-nez, Dansând cu destinul, Peștera lui Platon, Adieu, mes amis!, Clippy Cat Club) se decelează scenariul narativ în care Geraldine este personajul mesager, un fel de Hermes, „meșter grozav într-ale rostirii amăgitoare și preaiscusite”, rătăcind pe străzile labirintice ale Bucureștiului, atrasă/ispitită și călăuzită de o fantastică pisică ciclam, laitmotiv și posibil animal psihopomp.
Simbolismul pisicii, spune Alain Gheerbrandt, este foarte eterogen, oscilând între benefic și malefic, oscilație ce s-ar explica prin dualitatea caracterului: blândețe, pe de o parte, perfidie, pe de alta. Aluziile mitice ale Angelei Dina Moțățăianu trimit la Egiptul antic care venera pisica, transfigurată în imaginea Pisicii divine, reprezentând-o pe zeița Bastet, binefăcătoare și ocrotitoare a omului. Coincidența pisică-om se realizează, în privința Geraldinei, prin sugestia celor două chipuri care fuzionează într-o singură imagine, posibil avatar al zeiței Bastet, dacă accepăm ideea alternanței dintre profan și sacru. În portretul Geraldinei se insinuează trăsăturile felinei: „ochii alungiţi, căprui, cu irizări verzii, aparent ruşinaţi, ascunşi sub gene dese…”, afișând „un aer de pisică”, până la identitatea prototipului mitic, zeița Bastet, „zeița lumii și a felinelor, idolul femeie cu cap de pisică”, „duplicitara zeiță”. Duplicitatea se relevă în amestecul de gingășie și viclenie, de real și mitic, aparent, pisica ciclam fiind un simplu animal de companie, în esență, revelându-se ca zeiță sau animal psihopomp, călăuză în tărâmul vieții/creației și al morții.
Există, în acest volum, elaborat cu aceeași construcție riguros sofisticată, în aspirația spre perfecțiunea formei, un ceremonial subtil al povestirii, cu o notă de polemică implicată și implicită. Toposul nu este acum hanul sau salonul orășenesc, ci Bucureștiul însuși, cu locurile și mitologia lui profană, cu labirintul pe care îl străbate Geraldine, personajul din Seneca, posibil alter ego al autoarei înseși. Ca-n proza lui Mircea Eliade, sacrul se camuflează în profan, revelându-se în momente faste prin predispoziția pentru creație, care acutizează simțurile, antenele lor putând auzi vibrațiile misterioase ale vieții/existenței. Nu lipsește partea de captare a bunăvoinței prin expozeul de început în care se pot identifica expozițiunea și intriga, de nuanță fantastică, după care, prin tehnica povestirii în povestire, prelucrată sui generis, într-o manieră personală, urmează povestea propriu-zisă ca mod de receptare a lumii și a omenescului și de filtrare în retortele imaginației Geraldinei, în reprezentare transfiguratorie. Oralitatea este cvasi-absentă, dar relația dintre narator și personaj se menține printr-o tehnică originală a suspansului, marcat de trecerea lină din real în fantastic. Cea mai subiectivă dintre speciile epicului, povestirea, e transpusă în limbajul cvasi-obiectiv al naratorului-mesager, Geraldine, care, adoptând perspectiva obiectivă nu adoptă și omnisciența, unghiurile de privire/filmare fiind relativizatoare. Ea știe mai puțin decât personajele sau descoperă întâmplările odată cu ele.
Intrările și ieșirile au valoare simbolică, marcând spațiile pe care le străbate și le investighează în labirintul orașului și al mitului ca un Tezeu în luptă cu minotaurul pe care trebuie să-l răpună. Salvarea nu vine de la o Ariadnă răbdătoare. Salvarea se află, în cazul ei, în ea însăși, în puterea de a ordona, prin iubire, haosul, de a-l transforma în creație, propria creație, ca mod personal de a se instala în timp și în spațiu, în clipa ei suspendată, făcând din eleatismul timpului un moment al staticului prin imaginarul ficțiunii.
Senzația că autoarea știe mai mult decât cititorul este accentuată, devenind permanent o provocare aruncată, ca o mănușă, cititorului, stimulat să intuiască, să deducă, să descopere din secvențe incomplete, aluzii, sugestii, realitatea virtualității scriiturii.
Opțiunea Angelei Dina Moțățăianu nu este o opțiune pentru fantastic, în sensul fixat de Tz. Todorov sau de Roger Caillois. Plecând de la Picasso – „Tot ce-ți imaginezi este real”, motto pe care-l împarte cu Seneca, ea lasă să se înțeleagă că fantasticul este parte a realității, nu-l contrazice, dimpotrivă, îl completeaază prin provocarea continuă a imaginației, revelându-se în momentele de grație când profanul își îndepărtează vălurile pentru a permite hierofania, revelarea sacrului.
Există o logică a aventurii Geraldinei în labirintul bucureștean cu reperele lui: Centrul Vechi, Stavropoleos, Mănăstirea Antim, Strada Franceză, Locanta Jariștea etc. Demersul ei are un punct de plecare, constând în anunțul „Se caută partener pentru reabilitarea unui fost adăpost de pisici”, din Anunțul, și un punct de sosire în Clippy Cat Club, spațiu, așadar, găsit, reabilitat prin poveste. Limitele spațiului real cuprind nelimitatul ficțiunii, dilatându-l prin imaginație, prin pendulările dintre real și fantastic. Trecerile dintr-un spațiu în altul, din real în fantastic, sunt figurate de aparițiile/trecerile pisicii ciclam, asupra căreia se menține indecizia fantasticului: „O pisică ciclam? Să fie rudă cu Clippy Cat, prietenul meu de pe computer?” Imaginea și simbolul fuzionează în imaginația creatoare de nouă ordine într-un univers propriu, visat, poate, ca univers compensatoriu.
Spațiul epic e situat într-o geografie reală, dar mitizată. Prin motivul oglinzii, se creează sugestia unui spațiu virtual, al posibilului fantastic, și a unui timp suspendat. Oglinda poate fi creația care suspendă timpul real, transformându-l într-un prezent etern.
Fluidul epic curge dintr-o proză în alta, proza anterioară, de pildă, Anunțul, conținând premisa dezvoltării celeilalte, In vernalis. Construcția sugerează principiul vaselor comunicante, epicul curge mereu, stimulat de dorința irepresibilă de a povesti, de a pune lumea nu doar în istorie, ci și în poveste/mit.
Plăcerea livrescului este parte a plăcerii de a povesti. Personajele au umbre livrești, mitice. Angy pare o nouă Pena Corcodușa, sugestie legată de toposul Curtea Veche. Cuplul Angy-Dora, aflat la limita dintre real și fantastic, e semnificativ pentru sugestia arhetipului multiplicat în avataruri.
Tema creației, a raportului dintre creator și creație, tratată când grav, când cu ironie malițioasă, tema receptării creației, implicând relația cu cititorul, apare în Crepuscul, Peștera lui Platon și în Adieu, mes amis! Crepuscul e interesantă și prin experimentarea narării la persoana a doua. Relația dintre creator și critic/receptor este epicizată în relația dintre detectivul Daniel Chelui și artistul Martello (ciocan…), purtând într-un adevărat infern al creatorului, trecând prin purgatoriul speranțelor pentru a ajunge în paradisul operei. Descinderea detectivului la locuința artistului are conotație simbolică, dată de interferența dintre denotație și conotație, dintre real și fantastic: Martello avusese un eșec la ultima expoziție și, autodenunțându-se, speră ca, printr-un fapt ieșit din comun, o crimă, în ordinea realului, să poată atrage atenția asupra-i, transformând eșecul în succes. De aceea, Crepuscul poate fi citită ca o parabolă despre creator și receptarea operei sale sau ironie după efemera glorie a clipei.
Peștera lui Platon, anticipată de povestirea anterioară, Dansând cu destinul, prin imaginea cărții din vitrină, „citită” de Geraldine, este proza cea mai caustică a Angelei Dina Moțățăianu. Toposul desemnează un loc de întâlnire pentru scriitori, 11 la număr, adunați sub bagheta lui Spânău, poreclit Boss, patronul editurii Alfa și Omega, dar trimite, desigur, și la mitul peșterii din Republica lui Platon. Tratarea este insolită, într-o reprezentare personală a mitului platonician, în care ironia, persiflarea, caricatura, șarja, satira, maliția, causticul sunt tușe într-un tablou al grotescului. În această perspectivă grotescă, e privit triumviratul Boss-Profesor-Puiuț Tatu, Cacu, din cauza pronunției deficitare a lui „t”, poreclit Mătreață. În Peșteră, văzută ca spațiu oniric, are loc o dublă lansare de carte: un volum de poezii al unui poet din diaspora și Peștera lui Platon, al unui scriitor repudiat. Convivii se întrec în fel de fel de speculații, prinși de Geraldine, care se recunoaște și se simte atinsă de „spiritul salvator al clasicilor”, în insectarul satirei.
În Adieu, mes amis!, apare ideea de catharsis și cea a dualității artistului, om și zeu, răsfrângere a aristotelicei idei, după care omul este zeu și fiară, condamnat și silit, pentru că-și uită esența divină, să se reinventeze.
Volumul Timpul pisicii al Angelei Dina Moțățăianu își relevă coloanele atât ca formă, cât și ca fond, ambele într-o relație armonioasă, luminându-se și susținându-se reciproc. Scriitura elaborată, livrescă trădează voluptatea povestirii, un ideal de frumusețe și o încredere nestrămutată în cuvântul creator de ordine, de frumos. Timpul pisicii devine timpul propice literaturii de bună calitate ce poate fi descoperit de cititor în propiul timp al lecturii.
Ana Dobre – Critic literar
