Să nu îndrăznești să mori fără mine
Iată că Ladislau Daradici ne onorează pentru a treia oară, publicând sub sigla Editurii Biscara un nou volum de poezii, SĂ NU ÎNDRĂZNEŞTI SĂ MORI FĂRĂ MINE, „geamănul” celui apărut în 2021, O SUTĂ DE CUVINTE.
Titlul pare a fi un imperativ care ne aduce aminte de amprenta creatorului. Şi ne pregătim să-l revedem pe Ladislau Daradici cum păşeşte, ajutat de vocabule şi figuri de stil potrivite, pe hotarul dintre două lumi, privind fără temere spre tărâmul umbrelor. În finalul cărții, parcurgând ultima construcție lirică, redescoperim rugămintea strigată ori şoptită, aşa cum şi-o apropie fiecare cititor… SĂ NU ÎNDRĂZNEŞTI SĂ MORI FĂRĂ MINE.
Subtitlul Fals jurnal vienez devoalează un adevăr mărturisit de autor: poeziile au fost scrise la Viena, în desele sale călătorii spre această destinație îmbibată de o energie artistică pozitivă.
Străzi, parcuri, clădiri… nume cu sonorități istorice… toate vin să dea o strălucire de argint, cu reflexe întunecate de timp, incantațiilor ce jalonează noua aventură aluziv-sugestivă a condeierului recunoscut, mai degrabă, ca prozator.
Mariahilferstrasse, Neubaugasse, Stephansplatz, Schönbrunn… se transformă în porți către un spațiu în care e posibil orice, unde „mulțimea se trezeşte levitând…” şi „adolescenta invalidă/ cu cel mai curat zâmbet din lume/ coboră din scaunul ei cu rotile/ şi începe să meargă”, iar „turlele se înnegresc de fum de lăcomie”, atinse, parcă, de „o boală incurabilă a vechilor edificii…”
Şi, deşi „e ger cumplit în văzduh/ în apă cer şi noapte/ în sufletul studentei ucise/ în zori în Burggarten…” ori „ pe Dunăre-n jos pluteşte o fată/ frumoasă ca o mireasă-a morții…”, farmecul cu care ne apropie autorul de neființă, îndepărtează temeri şi stârneşte recunoştință, iar propriul nostru eu e-n stare să vibreze cu grație când, alături de autor, descoperă, totuşi că „Viena pare o imensă grădină a iubirii/ pentru străinii de pretutindeni”…
Oraşul nobiliar, fragilă rețea cu noduri din care se scurg fire către lumea de dincolo, apare ca neaşteptat vindecător de iluzii. Aici, creația umană revine la cota sa definitorie de perisabilitate, apare acum irelevantă, zadarnică în raport cu eternitatea… Şi „poeții mor sângerând în poemele lor/ păcat că nu le va citi nimeni…”.
Totuşi, dăruit cu har prin transcenderea efemerului, ca efect al înălțării celor 100 de trepte ale cărții, poetul visează acum să şlefuiască, la unison cu alții, un „unic poem inconfundabil/ indispensabil adevărat/ precum Cuvântul dintru început/ al lui Dumnezeu”…
Sara Mina – Editor
